O plecare

În câteva ore voi fi în aeroport, cu ochii pierduţi pe tabela cu zboruri, cu gândul la frigul şi la ceaţa aia groasă pe care o să le las în urmă pentru altele cu accent ceva mai pretenţios. În alte câteva ore o să fiu în Franţa. Paris, mai exact. Şi plec cu aceeaşi senzaţie stupidă pe care o îmbrăţişez de fiecare dată, cu precizia unui ceas elveţian, că la întoarcere lumea se va afla într-un dezechilibru major, iar eu sunt singura care o poate centra cumva. Că în astea cinci zile tot ce nu s-a întâmplat într-un an se va întâmpla, că munţii  se vor mişca din loc, iar pământul o să decidă să-şi schimbe culoarea cât timp sunt plecată. Nu vreau să povestesc acum despre ce înseamnă pentru mine oraşul  cu Sena şi Montmartre-le lui, ar dura prea mult să tastez frazele acelea iscusite şi binemeritate, iar eu am un mare bagaj deschis în  mijlocul camerei, gata să-mi înghită hainele din şifonier.

Vreau doar să spun că, în mod straniu, s-au lipit cumva nişte griuri de gândurile mele, încât, pentru prima dată, lipseşte cu desăvârşire entuziasmul acela specific împlinirii unui vis, nici măcar încadrat în binemeritatele lui ghilimele. Plecarea asta vine de-a valma. În rostogolirea ei a reuşit să ia ceva probleme de sănătate şi să mă forţeze să le tot povestesc oamenilor cum o sa păşesc eu în oraşul luminilor cu o falcă-n cer şi una-n pământ. La propriu. Am lipite de degete antibiotice, analgezice şi,  sper eu, o asigurare medicală vânjoasă care să-mi rezolve problemele pământene şi să mă lase să mă bucur de bucăţile acelea ireale pe care le-am tot asociat Parisului. De nu, cu siguranţa mă voi întoarce cu poveşti incredibile, fie ele culese din cafenele călduroase sau magazine cu multe canapele de catifea.

Până atunci, fără roaming activat, cu un plan de care s-a ales praful, o durere de cap şi multe haine împrăştiate, vă mai zic doar atât:

A bientôt! Fie ca Franţa să mă vindece! 🙂