Şi dacă aşa este, atunci noi, fiinţele care am fost crescute cu poveştile fraţilor Grimm şi desenele Disney, ce şanse mai avem să fim fericite? Sunt sigură că pe Marrou, autorul frazei “Dragostea este o invenţie a secolului al XII-lea”, nu l-a interesat, de fapt, să stabilească o dată a apariţiei sentimentului de iubire, ci doar ideea că acesta nu a existat dintotdeauna şi pretutindeni în lume, fiind, mai degrabă, o creaţie culturală.
Gândiţi-vă la Cinderella şi al său prinţ. Bine, cam toate desenele marca Disney. Sau la cupluri celebre din literatură, precum Tristan şi Isolda sau Romeo şi Julieta. Toate au fost acuzate de-a lungul timpului că au o anumită răspundere pentru geneza acestui sentiment. Că dacă nu am vedea oameni îndrăgostiţi la cinema, la televizor şi în piese de teatru sau nu am mai citi cărţi, atunci nu ne-am mai aştepta să ni se întâmple şi nouă. La rândul său, starea aceasta de a fi îndrăgostit apare preponderent în societăţile în care tinerii au învăţat că acest tip de relaţie ar putea exista, considerând că cine crede cu adevărat în dragostea la prima vedere are şanse mai mari decât alţii de a-i cădea victimă. Şi asta a spus-o Cosnier, nu eu. Eu doar cred că aşa este.
Poate Cinderella să fie o iluzie pictată sub forma unei posibilităţi? Să spunem că prin aderarea la acest mit, femeile susţin credinţa în bogăţie, frumuseţe, în finaluri fericite. Li s-a tot arătat, prin diferite produse culturale, cât de important este să lupte pentru un statut, de ce ar trebui să devină soţia perfectă, mama perfectă sau, pur şi simplu, care sunt atributele ce trebuie îndeplinite pentru a deveni o adevărată prinţesă a regatului domestic. Hainele murdare şi simple ale Cenuşăresei, dar şi statutul său o fac invizibilă în faţa celorlalţi. Numai după ce, cu ajutorul magiei, îmbracă rochia unei prinţese, îi este permis să se arate aşa cum este, o scurtă iluzie menită să dispară la miezul nopţii. Înfăţişând această poveste societăţii, tinerele fete au putut observa că Cinderella s-a transformat doar pentru a câştiga o relaţie cu un bărbat pe care nici nu ajunsese să-l cunoască. Pe de altă parte, numai când hainele i-au fost schimbate şi cenuşa i-a fost ştearsă de pe chip, aceasta a avut o şansă la “iubire adevărată” şi la un “final fericit”. Ce poate spune asta? Că un mod sigur de a atinge sublima stare de fericire este să însumezi o serie de calităţi, precum frumuseţe nemaivăzută, talent extraordinar şi obedienţă. Că fetele trebuie să fie pregătite – în orice clipă poate să apară din neant “Prinţul” mult aşteptat. Să ne amintim de tocurile şi perlele purtate de femei în bucătărie din publicitatea anilor ’50. Ele chiar erau adevăratele regine ale unui regat domestic. Există chiar şi expresia “Cinderella complex” la nivelul genului feminin, tradus ca nevoia psihologică de a evita independenţa, de a fi protejată şi de a fi salvată, de a depinde de cineva mai puternic.
Urmează întrebările: Oare această imagine a Cenuşăresei a oferit femeilor un sens fals despre ceea ce iubirea şi viaţa sunt cu adevărat? Nu s-a construit o falsă imagine a Alesei, unica persoană care poate încălţa pantoful de cristal, singura care poate transforma un bărbat? E just ca orice fată să creadă că va putea să se transforme într-o prinţesă, dacă deţine calităţile unei eroinei?
Eu vă las cu două studii extrem de interesante care aprofundează modul în care eroinele principale din poveştile copilăriei noastre cunosc proporţiile mitului, dar şi cum Popular Culture pune pe piaţă o cantitate mare de stereotipuri, de matriţe care servesc la multiplicarea infinită.
1. After the Ball Is Over: Bringing Cinderella Home: http://socrates.berkeley.edu/~caforum/volume1/vol1_article5.html
2. Japan’s Cinderella Motif: Beauty Industry and Mass Culture Interpretations of a Popular Icon:
P.S.: Ideea atât de cunoscută a unei vieţi fericite până la adânci bătrâneţi a fost vândută pretutindeni în lume datorită basmelor. Cea mai veche versiune a poveştii care stă la baza desenelor animate Cinderella provine din China secolului IX şi, de atunci, continuă să circule pe toate continentele. Versiunea globală a basmului este cea popularizată de Walt Disney în anul 1950, care se sprijină pe povestea cu final fericit a francezului Charles Perrault din 1697, Cinderilla; or, The Little Glass Slipper. Versiunea fraţilor Grimm, cunoscută sub numele Aschenputtel sau Ash Girl a fost considerată neadecvată pentru ecranizare, din cauza unor elemente de cruditate, cum ar fi un final în care surorile vitrege primesc pedeapsa de a le fi ciuguliţi ochii de către păsări. Deşi nu se cunoaşte cu siguranţă numărul versiunilor acestei poveşti răspândite pe tot globul, cifra vehiculată este de 1500. Există în fiecare cultură şi în fiecare limbă câte o Cinderella, indiferent că scheletul poveştii suferă modificări, rămânând de multe ori doar motivul unei fete frumoase, dar sărace, care prin participarea la un eveniment fastuos, câştigă atenţia unui bărbat bogat. Tot de acolo vine şi fericirea.
Foto via
10 Comments
Daca e asa sau nu cred ca-s multe de dezbatut, dar poate-i mai interesant ce se intampla cu Cinderella dupa ce reuseste sa-si atinga scopul. Camus l-a analizat pe Sisif cand cobora dupa pietroi, e timpul sa o analizeze cineva si pe Cenusareasa. 😛
Toate basmele se termina cu happily ever after pentru ca se termina imediat dupa nunta aia din povesti. N-a mers nimeni mai departe.
e nevoie de mitologii noi. adaptate. cum ar fi o poveste cu o Cenusareasa in pragul celui de-al treilea divort, nu?
nu trebuie sa detina calitatile unei eroine pentru a se transforma in printesa. e suficient un cuvant 🙂
pentru ca:
“Dragostea incepe cu o metafora. Altfel spus: dragostea incepe in clipa in care o femeie se inscrie cu un cuvant in memoria noastra poetica.”
Nu cred ca e o inventie, ci mai degraba o interpretare a emotiilor umane. Luam un cumul de elemente (empatie, atractie fizica, simpatie etc) si il numim dragoste. Asta e teoria. Oricum, mai practic si infinit mai placut este sa te bucuri de dragoste si cu asta basta, fara sa o mai teoretizezi 😀
Cuplurile celebre din literatura o sfarsesc in general prost 😉
Daca apetitul spre autodistrugere nu-i suficient de mare iti cam ratezi sansele sa devii cuplu celebru (si-i necesar la amandoi).
Orice individ cu o farama de creier si cu ceva instinct de autoconservare ar trebui sa stea departe de asa ceva. Nu se intampla asta deci cade ipoteza inventiei. Ramane o forta superioara … de exemplu chimia.
si daca nu e asa … chiar nu va deranjeaza deloc ca printu-i un superficial?
@Malina: Povestea spune ca dupa ce reuseste sa-si atinga scopul, traieste alaturi de print pana la adanci batraneti :)) Aici ar fi necesara prima adaptare. Tot aici ar fi si problema. Sunt prea multe Cenusarese care ajung la al 3 lea divort si spera in continuare la finalul clasic din povesti. Pentru mitologiile noi, adaptate, avem in continuare filmele romance 😛 Aaa.. si apropo de combaterea stereotipurilor, Disney a incercat sa faca asta in 1997 prin versiunea Cinderella în care eroina este o tânără afro-americană, iar Prinţul este asiatic 🙂
@Santiago: Imi place Milan Kundera 🙂 Poate de aceea nici nu am renuntat inca la povesti.
@Cata: Asa este 🙂 Mult mai placut e sa te bucuri de dragoste, fara teoretizare. Mai sunt si momentele in care daca simtim ca e ceva ce nu intelegem, cercetam si analizam pana ajungem la origini. Asa cum am incercat sa ajung eu la “originile” acestui sentiment 🙂 Imi place mai mult termenul de interpretare versus inventie.
@Tupik: Cuplurile celebre sunt asemenea statuilor, Le privesti, te simti intimidat ca sunt asa inalte si admirate, dar n-ai vrea sa ajungi ca ele 😀 Si da, ne deranjeaza ca printu-i superficial si-i place de Cenusareasa cea draguta in rochia ei de bal. Dar, cum mi-a spus azi un prieten: “macar a luat-o de nevasta” :))
Cinderella afro-americană si printul asiatic nu e combatere de stereotip. E discriminare pozitiva. O prostie! … aia de la Disney n-au avut privilegiul sa-l citeasca pe Sendroiu ca sa inteleaga acest lucru http://goo.gl/zd7EB
ah a luat-o de nevasta si scopul final a fost atins? asta e si Lumea vazuta de Carmen?
spune-mi ca nu crezi asta ca te dau jos de pe piedestal!:P
@Malina: :)) Nici eu nu le-am inteles personajele.
@Tupik: Nu-i lumea vazuta de Carmen. Asta-i, de fapt, problema. Sunt pe un piedestal? 😀 Imprumut o scara, sa fie coborarea lina 🙂
Pingback: Amintiri fără timbru » Blog Archive » Introspecţie
Nu stiam de toate variantele prezentate ale Cenusaresei, cred ca si filmul Pretty Woman poate fi considerat o varianta moderna 🙂