Îngheţul

Anii ’50. Bunicul din partea mamei stă în mijlocul fotografiei şi zâmbeşte uşor, pe sub căciula groasă de lână. Pare să-şi fi înfipt cu putere cizmele în zăpada încă proaspătă, imediat ce fotograful le-a făcut semn să-şi înţepenească pentru o secundă zâmbetele. Parcă-l şi aud cum strigă: “Nea Radule, aruncă şi mata băţul ăla! Şi tu, Nicule, mai lasă ţigara, că mi-amesteci imaginile de nici nu vă mai văd bine.” Aşa răspuns cred că i-a dat bunicul, de i s-a întipărit ghiduşia pe chip şi acolo a rămas timp lung, de zeci de ani.

Lucra la vremea aceea ca electromecanic la staţia de desecare. În iernile geroase, drumul său către serviciu însemna traversarea apelor îngheţate bocnă ale Bălţii Borcea. Niciodată nu l-am întrebat de ce nu-i era teamă. Au fost puţine întrebări, toate despre unde se duc fulgii de nea şi ce poate să facă menghina din spatele curţii. Eram prea mică şi timpul prea scurt.

Frânturi din copilăria mea îl vor cuprinde mereu  pe “tataie”, aşa, vesel, cu zâmbetul blajin, mereu alungând frumos tăcerea din odaie cu degetele lui lungi ce apăsau cu putere clapele acordeonului. Fotografia de mai sus continuă să rămână un scurt fragment la fiecare ocol dat amintirilor.