Direcţii

Numai în dimineţile grăbite, când te împiedici de cabluri, de idei, de oameni, când plouă cu galben şi bate vântul prin gândurile tale, numai atunci îţi pui temător  întrebarea – de câte ori are un om dreptul să se piardă?

E ziua aia înăbuşitoare când mergi lipit de zidurile murdare, lovind cu mâna stângă pietrele balustradelor şi cărămizile faţadelor, fără să-ţi pese prea mult că în jurul tău oamenii aleargă bezmetic, căutându-şi adăpost de sub un acoperiş spart sub altul. Tu vezi doar fuga lor şi zâmbeşti a mirare. Unde or fugi toţi? îţi spui, aproape cu un aer de superioritate. Asta până când îţi vezi paşii care se îndreaptă în aceeaşi direcţie şi te sperii. Ai vrea să poţi să te pierzi mai des în propriul tău oraş care se scutură, treptat, de mistere, departe de fuga lor plictisitoare. Să faci o mie şi una de ocoluri prin cinematografe, cafenele, librării, parcuri, săli de aşteptare, să râzi şi să plângi lângă necunoscuţii care-ţi întâlnesc privirea cât stau să bea un pahar de vin roşu la tejghea.

Ajungi spre seară să-ţi fie şi mai teamă de dorinţa asta aiurea de a te pierde şi, cu o rigoare demnă de laudă, ajungi să-ţi potriveşti viaţa ca pe un ceas. A doua zi nu mai întârzii, nu mai treci pe roşu, nu te mai împiedici de nimeni, nu mai ocoleşti şi nu mai asculţi. Doar mergi în aceeaşi direcţie pe care toţi o urmează.