“Prima dimineață când îl vedea așa cum este el într-adevăr. În copilarie, o cucerise prin veselia și verva lui; când a crescut, a început să-l admire mai serios. Moștenise de la el aceeași luciditate, care o îndreptățea să emită în orice împrejurare judecăți fără drept de apel. O intimida privirea, o intimida și vocea. Exista o sumedenie de subiecte despre care nici prin minte nu i-ar fi trecut să vorbească cu el. Căci ea nu era pentru dânsul trup, ci spirit. Totul era foarte clar, el nu se apleca până la ea, ci o ridica până la el. Astfel se înrădăcina mândria unei maturități într-un corp de copil. Scăpa de pasivitatea copilăriei. Intra în marele circuit uman, în care, își zicea ea, fiecare este de folos celorlalți. Dacă până atunci se mărginise să fructifice îngrijirile primite, pentru prima oara, la rândul ei, era folositoare cuiva. Era înzestrată cu ceea ce se cheamă o natură fericită; întotdeauna a fost de părere că realitatea este mai suculenta decât mirajele. Lucrurile care existau pentru ea erau cele care îi aparțineau. Valoarea pe care le-o acorda o apăra de dezamăgiri, nostalgii, regrete. Astfel, lucrurile de care era legată se dovedeau mai puternice decât cele la care ar fi putut spera.”
Amintirile unei fete cuminți
