Dragă Sibiu,

Mă gândeam azi la tine, în timp ce înaintam cu paşi tăcuţi de-a lungul caselor de pe Calea Moşilor. Mi-am dat seama că n-o să reuşesc niciodată să scriu cum trebuie despre zilele acelea în care te-ai încăpăţânat să-mi demonstrezi că eşti altfel decât toate oraşele întâlnite. Aş fi vrut să-ţi scriu asta pe ziduri, alături de picturile frumoase care-ţi mai ascund anii. Să-ţi spun că te cred!

Nici nu mi-e greu. Doar ferestrele tale sunt păzite de pisici care se răsfaţă la soare, nu de gratii întortocheate. Străzile tale suportă gânduri cu miile, pe care le face buchet şi le oferă fetelor cu rochii albe din Piaţa Mică. Ai turnuri frumoase pe care norii pufoşi  se sprijină cu grijă, în zilele de toamnă. Nu ai răscruci, ai doar sunete de pian care se întâlnesc pe la colţuri cu trecătorii. Ai priviri discrete, aruncate prin ochii acoperişurilor, iar ceasurile tale împart timpul şi anunţă că până şi rătăcirile oamenilor sunt porţionate. Ai lăsat mulţi scriitori să se strecoare de-a lungul dârei subţiri de umbră a caselor tale. Ai crescut arbori îngăduitori, pentru a le ocroti colocviile solitare. De fapt, tu eşti un refugiu bun pentru orice îndrăgostit de apusuri!

Recunosc, ai ajuns prea repede oraşul meu preferat.