Pentru teatru

Sibiul e de iubit dintr-o sută de priviri prelungi purtate-n poduri somnoroase, care te privesc și se privesc. E oraș de fugărit apusuri și oprit în grădinile cu trandafiri ale Brukenthal-ului. De ascultat pian la terase, cât timp îți reamintești de aromele înghețate și asortate din copilărie. E oraș de festival de teatru internațional, loc de amestecat talentul în cultură și mișunat printre piese pentru porții zdravene de fantezie, bună de zdruncinat realități.

Dar, mai ales, Sibiu rămâne locul care mi l-a descoperit pe Silviu Purcărete și-a lui imaginație fără limite, pe care-o iubesc-invidiez-respect cu aceeași intensitate ca la prima noastră întâlnire de anul trecut. Dacă Faust se trăiește ca experiență teatrală unică, Călătoriile lui Gulliver te scutură puternic printr-o serie de “exerciții scenice” de înfățișat condiția umană  în tot derizoriul său. E construită din metafore vizuale, la care trebuie să revii constant, pentru a înțelege că lumea de acolo e lumea de aici. Că-i grotescul, bizarul din noi și din cei de lângă noi, șocant doar prin reconstituirea lui pe o scenă în care decurg continuu secvențe care compun imaginarul fascinant al lui Purcărete, amestecat într-un real, de obicei, ignorat.

Oidip, în schimb, e copleșitor. Prin temă, text, imagine, e o psihanaliză transpusă pe scenă. Sunt secvențe greu de cuprins-disecat pe loc, trăite separat ca emoții contradictorii, dar care rămân lipite de tine și la câteva zile după piesă. Revin cu dorința mea, 5 minute, vă rog, în mintea acestui regizor!

Și-a fost “Pai… despre ce ce vorbim noi aici, domnule?”, piesă scrisă de Cătălin Ștefănescu, cu-n Marcel Iureș-Moromete care-ți șterge toate zâmbetele prin care treci la început,  într-o confruntare imaginară cu cei doi fii ai săi, până-ți împrumută amarul și neînțelegerea omului resemnat. O dezlănțuire a frământărilor ce mi-a devenit piesă de suflet.

Am prins orașul care-i purtat de zâmbete și povești trăite-n stradă. De spectacole de dans și dans după spectacole. Dar, mai ales, de râsete amestecate în dimineți cu lună plină, când toți se priveau și priveau cu mulțumirea de a fi, din nou, acolo. Împreună.

Ruxa e deschizător de drumuri într-ale descoperirii unui altfel de teatru, se cuvine să vă-ndemn să-i citiți jurnalul de festival, după care să-i mulțumesc pentru “împreună”, așa cum mulțumesc și lui Alex, Andreei, Anei, Andrei și Vlad.