“-Eu asta ştiu, să fug.”
S-a uitat lung la mine, înainte să-i confirm comanda cu-n nume pe care deja îl rostise în întâmpinare. Era o conversaţie banală încheiată în primele 3 minute cu replica de mai sus. El observase graba şi obiectele trântite zgomotos pe bancheta din spate. Eu observasem ceasul şi întârzierea.
“- Strada Speranţei, 20, vă rog.
– A… către asta merită să vă grăbiţi.”
Am zâmbit. Era doar începutul.
Când am ajuns la Belle Maison Spa, mi-am dat seama că lucrurile pe care le căram după mine încap într-un vestiar pe care-l închizi cu o cheie. Şi-atât mai ai, doar o cheie care te separă de neliniştea prinsă-n toate obiectele care te ţin departe de timpul tău cu tine. Zâmbetele sunt la tot pasul, parcă ţi-e şi teamă să nu le cuprinzi pe toate, împiedicată fiind de-o linişte pe care cu greu o recunoşti şi-n care te mişti stingher. Doar cuvintele-ţi mai par anapoda, aşa că te opreşti din vorbit în timp ce străbaţi încăperile cu paşi mici şi cu răbdarea acordată doar descoperirilor plăcute.
Povestea salonului stă în fiecare aromă dulce de ceai şi-n fiecare notă muzicală ce îmbracă întreaga clădire. Se regăseşte în materiale diafane, prin care străbat uşor raze de soare, şi-n fotoliile construite pentru răsfăţ. În pernele care-ţi învaţă forma corpului şi-n vorbele calme ale oamenilor ce-ţi dau voie să te pierzi, măcar pentru o oră, într-o uitare plăcută. Acea uitare în care corpul tău se relaxează odată cu mintea, sub presiunea plăcută a unor degete care alungă dureri.
Prelungirea stării de bine se face în zona de relaxare, cu mâinile lipite de-un ceai şi ochii închişi, cât să înţelegi că, timp de o oră, s-a întâmplat un lucru incredibil. Nimic din ce ai închis în acel vestiar nu a mai contat, pe-o stradă a speranţelor, la numărul 20.
