Ana-Maria aflase, prin clasa a VIII-a, că numele meu se traduce prin cântec, poezie. Eram la declinarea a III-a, iar carmen, carminis a fost alesul pentru o tablă mâzgălită la toate cazurile necesare. După încheierea cu succes a unei alte analize de verbe la modurile personale, m-am întors în bancă sub formă de erou și cu poreclă nouă: cântecel. N-a rezistat mai mult de-o lună, dar Ana tot mi-a prezis, pe un caiet dictando, că eu o să recit din Caesar. Într-o zi. S-a întâmplat, 4 ani mai târziu, când De bello Gallico mi-a devenit crez pentru intrarea la facultate.
***
Tata-mi recită din Cicero. E devreme pentru mine, târziu pentru el. “Quosque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? Quam diu etiam furor iste tuus nos eludet? Quem ad finem…”
– Ăsta era exordium ex abrupto, nu-i așa, cu tot șirul ăla de nihil de după?
Îmi face semn din cap că așa o fi. El rostește scandat, eu separ textul în propoziții, încercând să-mi amintesc relativele circumstanțiale. Fără rost. Au trecut, totuși, 5 ani de la examenul de admitere.
Mama ne ascultă. Ne lasă visători, în timp ce compune, în borcane și pachete, bagajul de mâine.
