Acasă, din nou în altă casă

Casa mea avea mereu acoperiș din țiglă roșie, trepte pe care dormeau pisoi caraghioși, și-un râu care-și plimba mândru valurile mici, albastre, prin fața unei cisterne. Pe casa asta cu horn drept, din care ieșeau trei firicele de fum negru îngroșat, se sprijineau mereu patru-cinci munți. Crestele lor erau mereu înzăpezite, păsările-n V-uri bătute de vânt se înălțau de fiecare dată spre un soare personificat.

N-am desenat niciodată blocuri, străzi, ferestre fără flori colorate, nici locuri în absența unor oameni zâmbitori care se țineau de mână. Am copilărit într-o casă care a crescut odată cu mine. În care fiecare centimetru scrijelit la toc de ușă cu un creion chimic însemna o cameră terminată, un zid cimentat, poate chiar niște trotuare obligate să ne poarte numele încrustate cu crenguțe de corcoduș, timp de generații întregi. Nostalgiile mele prinse pentru totdeauna de aceste locuri  sunt, pentru mulți oameni, de neînțeles. Ca și acum, când mă atașez de o locuință cu aceeași naturalețe ușor prostească, pe care mulți o manifestă, de obicei, față de semenii lor, nu față de niște pereți și tot ceea ce-i între ei. Și nu pentru ca i-aș transforma într-un loc de ascuns de restul lumii, ci doar pentru că-i las prea mult să-mi adune toate nimicurile, laolată cu toate ceva-urile trăite acolo, la adăpostul ei.

Ce-ncerc eu să vă spun e că mi-am lăsat, pe  la începutul lunii, frumosul meu balcon de de la etajul 9 să bucure și alți oameni. Le-am lăsat și apusurile cu tot cu melancoliile agățate de ele. Mi-a amintit destul doi ani de zile că de la înălțimea potrivită oamenii pot fi ridicați de haină și scuturați din toate încheieturile. Să-i mai învețe și pe alții lecții prețioase, n-am cum le păstra doar pentru mine.

Mi-am ales ferestre la fel de mari, doar că sunt mai aproape de centru, într-un apartament boem, pe-o stradă cu mulți-mulți greieri, în care un Cineva a oferit, pentru o vreme, lecții de pian. Asta nu înseamnă că mutarea asta, mare  cât o încheiere și-un început laolaltă, a fost ușoară. Recunosc că s-au pierdut ceva lacrimi pe fundal de scotch și trosnituri ale articulațiilor, iar reacomodarea a început târziu, abia când m-am hotărât să cad la pace cu noua mobilă masivă.

O să vă mai povestesc, poate chiar data viitoare, cum încerc de câteva zile să ridic stegulețul alb și-n fața bucătăriei. Am nevoie de îmblânzirea cuptorului în primă fază, poate-poate reușesc să iasă ceva care să nu cuprindă în prezentare fum negru și-o scoarță serioasă de arsură.

Old view