Am crescut crezând că lucrurile bune li se întâmplă celor care știu să aștepte.
Chiar și când această așteptare – parcursă cu conștiinciozitate și ridicată la rang de calitate umană – își găsea finalitatea într-o altă așteptare, nu m-am gândit că se cuvine să dau vina pe bunul meu simț, dar nici nu mi-am permis să pornesc vreo grosolănie, așa cum credeam eu că ar fi să ceri acel Ceva-Orice în momente inoportune pentru alții.
Mi-am adus în fața judecății, de câteva ori, până și propria-mi politețe, definită, la acel moment, ca fiind aproape stupidă, așa exersată și aplicată în exces, până la nivelul în care orice frântură de “nu se poate” plutind în jur mă făcea să-mi pierd toate “vreau!-urile” și “merit!-urile” gândite. Am mai repetat de-atunci bătaia piciorului trântit cu putere în prag, cât să iasă cu sunet hotărât, dar să se-ngrijească și de sentimentele altora, însă, cu toate eforturile mele, tot mă surprind consiliată de oamenii-cititori de cărți împărțite mereu în zece pași (plus finalul apoteotic de atingere a succesului), acele rețete grăbite, ale căror nuanțe sunt reinventate de la an la an.
Și-mi zic ei, pe scurt, că-mi țes singură plase de siguranță cu așteptările astea crunte și inutile. C-ar fi cu folos să-nvăț mai repede și mai pentru totdeauna că binele trebuie cerut. Ori smuls. Ori, odată avut, păstrat captiv pentru vecie. Doar așa, (poate) cei ce trebuie să vadă, într-un final, vor vedea.
Nu zic că greșesc cerându-mi asta. Și eu mai ies din așteptările mele, uneori pentru a mă imagina, fie și pentru o clipă, cu pumnul strâns a amenințare, cerându-mi zilnic dreptul la bine, alteori pentru a cere, cu hotărâre, ceea ce-mi imaginez în primă fază. Cu toate astea, mi-e prea închisă-n gânduri ideea că și răbdarea are plata sa, fie ea și cu-ntârziere.
