Conectați mai mereu la rețelele sociale, cu telefoane ce ajung adevărate prelungiri ale degetelor noastre, cu privirea prinsă mereu în ecrane, indiferent că ne deplasăm sau rămânem în spatele unor geamuri, renunțăm să mai privim locurile și oamenii de lângă noi. Obsedați mai degrabă de imaginea virtuală, de avatarul care ne relatează o versiune îmbunătățită a poveștii noastre unor necunoscuți digitali, pierdem de multe ori relații importante care se dezvoltă în realitatea imediată.
Ne ascundem printre fraze tastate grăbit, ne hrănim auzul cu zgomote, ne desfășurăm frustrările în așteptări, ne distanțăm tot mai mult de spațiul în care învățăm să trăim în surdină. Ne construim propria imagine despe sine, pe care, în mod rațional și programat, o vindem cât mai aproape de ceea ce am vrea să fim, nu de ceea ce suntem cu adevărat.
Așa ajungem să fim împachetați în discursuri. Să construim percepții. Să ne pierdem capacitatea de a privi locul în care trăim, de a-i înțelege lipsurile. Prea grăbiți, prea concentrați pe imaginea noastră, renunțăm la privirea încărcată cu dimensiunea temporală, ce lasă spațiu detaliului, în favoarea unor traversări nepăsătoare. Renunțăm la privirea care comunică, care generează atitudine. Nu-i de mirare că așa ajung experiențele noastre să fie mai degrabă vizualizate decât vizuale.
Nu știu dacă asta e cea mai bună rezolvare, dar cred că trebuie să găsim cumva o reconciliere cu mediul real în care trăim. Poate să pornim chiar de la a reîncepe să-l privim așa cum merită. Să-i spunem povestea și să ne spunem povestea prin intermediul lui. Parcă-i prea mare indiferența afișată atunci când vine vorba de un loc față de care avem datoria să-l definim. Parcă-i prea insistent abandonul realității lui…
Post inspirat de “Nicholas Mirzoeff: An Introduction to Visual Culture”, studiu pe care vă încurajez să-l citiți.
