Mi-am început anul într-o miercuri.

Mai exact, în 11 februarie, când sorbeam dintr-un ceai și mă uitam la oameni. Era mijlocul zilei, iar eu nu mă grăbeam nicăieri. Nu vă gândiți că s-au schimbat prea multe în structura zilelor, poate doar s-a instalat o nepăsare necesară față de ritmul în care se întâmplă totul în jurul meu.

Mi-am atins, recent, o limită. Ca să ajungi la un astfel de moment, trebuie să fi trecut printr-o perioadă în care ai împins puternic și sistematic în tot ce înseamnă “bază”, “motivație”, “lucruri în care crezi”. Cel puțin așa s-a întamplat la mine. N-a întârziat reset-ul. Lung cât o zdruncinătură, cu urme și încurcat  în tot felul de întrebări, într-un amalgam de trăiri fără niciun fel de concluzii, a trecut și-a revenit precum i-a fost cheful. Și-asta a fost, a mai îngustat așteptările, a mai dozat încrederea, a mai luat din implicare, a mai adaptat planuri și s-a dus învârtindu-se.

A lăsat și niște detașare. Necesara si ea, primita cu bratele deschise. O imagine mai clară despre ce pot să accept, în contrast puternic cu negația. Și o revenire la un trai în lipsă de certitudine, ca normalitate acceptată. Dar cu lucruri simple, pe care le uitasem din dorința de a mulțumi. Pe alții. Prea rar pe mine.

 Închei cu-n “nu vă faceți griji, everybody’s fine”. Și-ncurajarea de a vă uita la film.