~7 ani. Strigam la ea, în timp ce o vedeam că rămâne fără aer. De la tuse puternică la un sunet firav însoțit de paloare și pierderea echilibrului. Cu o mână în jurul gâtului și-alta în căutarea unui ajutor, privirea pierdută, inspiră, pauză lungă, inspiră… pauză lungă. Din bucătărie până în curtea mică din fața casei, sprijinită de poarta de fier, cu lacrimi la fiecare strop de aer pe care îl mai putea respira.
Cam așa poate fi descris un om care se îneacă. Cam asta e imaginea care rămâne cu tine, mai ales dacă este vorba despre mama ta.
M-am gândit de multe ori cum ar fi fost viața mea dacă aș fi pierdut-o în acel moment. Dacă un vecin nu ar fi auzit țipetele noastre și agonia ei. Mai ales, dacă pumnii aceia aplicați la întâmplare nu ar fi avut efectul-minune, venind mai mult din instinct și disperare, decât din cunoștință a tehnicilor corecte. Mulți dacă. Cam pe măsura anilor în care cineva putea muri lângă mine fără să pot ajuta dincolo de un simplu apel la 112 și-o așteptare, uneori, lungă cât finalul unei vieți.
Asta nu am povestit eu la cursul de Basic Life Support din weekend, organizat de Societatea de Salvare București, când s-au pus întrebări despre motivația de a fi acolo. Așa cum n-am zis cât de mult am început să cred că la baza tuturor metodelor de a prețui viața ar trebui să fie însăși pregătirea fiecăruia de a o salva la nevoie. Cunoscând lucruri de bază pentru a acorda primul ajutor, uneori, chiar propriei persoane.
“Trebuie doar să știi ce să faci!” a căpătat un nou sens în 2 zile în care am intrat în scenariile unor accidente sau situații care necesitau suport vital de bază. Nu știu cum o să fie dincolo de rolul însușit al salvatorului stăpân pe situație, care știe să analizeze rapid victima și să aplice corect tehnicile învățate. Momentan, am doar experiența unor simulări realizate extrem de bine în cele două zile de curs și-a unui test promovat, deși am sărit ușor peste regula siguranței personale, atunci când m-am grăbit să-mi scot “victima” căzută într-un cazan fictiv.
Însă, am plecat de acolo cu certitudinea că poți învăța să salvezi vieți cu un minimum de informații. Că este chiar atât de simplu să faci diferența într-o situație care implică victime. Mai mult, întreaga experiență cu Societatea de Salvare (de la prima întâlnire cu oamenii de acolo, până la ziua pe ambulanță și cursul de BLS) a schimbat fundamental modul în care privesc situațiile de urgență. Mi-am calmat niște temeri care apăreau la imprevizibil, am învățat să-mi moderez sensibilitatea în fața durerii, am învățat enorm de la oamenii care luptă zilnic cu moartea.
Au fost primele mele zile ca voluntar al Societății de Salvare București, parte din proiectul Există un erou, în care puteți intra și voi chiar din acest moment. Asta înseamnă că, în urma promovării cursului de BLS, am dreptul să acționez ca first responder în cazul unui accident. Parte din program, la înregistrarea unui apel la 112, voi fi alertată printr-un SMS în cazul unei urgențe în spațiul public care are loc la o distanţă de maximum 1000 de m de adresa mea, specificată în aplicație. Fiind aproape de victimă, timpul de deplasare va fi mult mai mic ca cel al ambulanței, reușind să ofer suport vital de bază.
Aș vrea să împărtășesc experiența asta cu cât mai mulți dintre voi! Așa că vă încurajez să urmați pașii de aici și/sau să-mi scrieți dacă vreți mai multe detalii/ nu realizați încă ce impact ar putea avea înscrierea voastră în program. Apoi, am să vă rog să acționați. Fiecare dintre voi poate fi diferența între continuarea și finalul unei vieți!
P.S.: Cu multă recunoștință, mulțumesc tuturor celor implicați în organizarea și susținerea cursului. Pentru răbdare, informație și zâmbet.
