Încetiniri învăţate

Acum 1 an şi câteva luni, aproape de Arteveldehogeschool, luam pauză de Kriek într-un bar din Ghent, alături de colegii mei adunaţi din toate colţurile Europei. Într-o discuţie aprinsă despre schimbări de mentalităţi aduse de Uniunea Europeană, un coleg originar din Italia, student în Belgia, navetist între Ghent şi Louvain-la-Neuve, cu o viaţă prinsă între multele ţări în care şi-a consumat cei 27 de ani, mi se confesează. “Nu sunt italian, belgian, nici francez. Sunt copilul întregii lumi. Am crescut fără presiunea de a rămâne într-un loc, fără presiunea de a mă conforma.” 

În viteză, am traversat podul Basarab. Privirea îmi cade  pe  A1,  la etajul 9, al doilea geam de la dreapta la stânga, apoi coboară către campus. Regia e departe, m-a prins doar 1 an, cu amintiri care au rămas închise între pereţii aceia construiţi pentru 2 persoane cu multe probleme împrumutate. Artifex. Aici e un singur episod. În disperarea de a găsi un loc, am fost aproape de a accepta o cameră de 6-8, cu arcuri ieşite din paturile de spital, beton pe jos, uşi subţiate de picioarele care le-au dărâmat. Scările au fost parcurse în spatele unui om cu o coasă în spinare, întrerupt din misiunea de a elibera cărările de buruieni care-ţi ajungeau la brâu,  imaginea interioarelor erau din cărţile de groază. A fost pentru prima dată când am plâns în urma unei vizite, având proiecţia necesităţii de a mă adapta unui loc pe care nu-l meritam. De-atunci s-au desfăşurat tot felul de întâmplări care nu-s decât anexe la ceea ce au fost ultimii 6 ani, etichetaţi cu “încăpăţânare”, “ambiţie” sau, pur şi simplu, “efortul de a-ţi fi propriul tău sprijin”.

“Ştii, poţi să o iei razna de la toată presiunea asta de a pica mereu în picioare.“

De când am ajuns în Bucureşti, fiecare mişcare mi-a devenit o necesitate, transformată, inconştient, într-un plan. Facultatea – mediile – locuinţele – bursele – joburile – perspectivele – cariera – relaţiile – plecările – negocierile – convigerile. Toate, într-o ordine gândită până la cel mai enervant detaliu,  modelate-n forma unei plase de păianjen, în care, dacă pici/din care, dacă încerci să ieşi, te  simţi tot mai legat, tot mai sufocat. Şi-aşa amâni stări, emoţii, reprogramezi momente, fugi. Într-un maraton ce pare plin de sensuri, cu distanţe pentru care nu te pregăteşte nimeni, cu finish-uri atinse aproape la limita supravieţuirii. Motivaţia ţi-e mereu un amalgam de presiuni energizante, în care crezi, mult timp, cu o uşoară doză de fanatism.

Acel “trebuie” al oamenilor care ajung să consume lacom momente şi-apoi să trăiască într-o stare constantă de greaţă. Indus-predat ca singura normalitate, la care te vei raporta.

Am învăţat, “the hard way”, că fiecare presiune pe care o accepţi fără întrebări poate să ia forma unei mine ascunse într-un pământ pe care calci cu grabă. Explozia ei nu-ţi va schingiui trupul, dar va lăsa urme serioase în interior. “Obligaţia” de a rămâne într-un loc, de a păstra viteza, de a ajunge sus, apoi mai sus, apoi şi mai sus, expiră atunci când te trezeşti că puţine lucruri  construite au fost, cu adevărat, pentru tine. Şi că numai tu poţi să-ţi desfaci sfoara aia invizibilă care ţi-a ţinut picioarele într-un singur loc şi gândurile departe de ceea ce te inspiră. Nu ştiu dacă toată această conştientizare te aduce, neapărat, în punctul în care oamenii nu te mai recunosc. Ştiu doar că, atunci când se întâmplă, tu începi să te recunoşti, poate, pentru prima dată.

Aşa, fără presiunea de a rămâne într-un singur loc, fără presiunea de a te conforma.