Imperfecţioniştii

Imperfectionistii11 istorii care construiesc un roman. 11 personaje şi portrete care se intersecteză în redacţia unui ziar internaţional, cu sediul la Roma. Structura unui puzzle nebun care te trece prin dezgustul, frica, lenea, naivitatea, sarcasmul unor indivizi care se adâncesc în muncă sau fug de ea, refuză cu încăpăţânare schimbarea sau o adoptă inconştient. Un ziar fondat în 1953, o redacţie construită pentru o femeie, care cunoaşte gloria, dar este distrusă de incompetenţa sau nepăsarea urmaşilor, moare în 2007, lăsând în urmă câteva birouri abandonate. O sală care a curpins  întreaga lume ajunge o simplă grămadă de gunoi.

Păstrează, dincolo de finalul pe care-l trăim şi astăzi, istoria unui univers jurnalistic întins de-a lungul a 50 de ani, din vremea de aur a deplasărilor periculoase, până la derizoriul scrierilor fără substanţă. Mai păstrează viaţa lui Lloyd Burko, liber-profesionistul falit, care încă trimite articole prin fax, dintr-un Paris care-i hrăneşte disperarea de a trimite ştiri fără surse reale.  Tragedia lui Arthur Gopal, cel care ia interviuri muribunzilor pentru a le transforma în necrologuri la comandă, pierdut în propria-i dramă, orb la lecţia de viaţă pe care o primeşte de la bătrâna Erzberger. Trista mulţumire a lui Hardy, “genul de persoană care citeşte rapoartele bursiere”, mulţumită să explice în cuvinte simple economia unui bărbat care n-o va iubi niciodată. Suferinţa lui Ruby Zaga, închisă mereu între cuvinte de reproş şi singurătăţi, cu obişnuinţe de a privi cu ură oamenii pentru care este invizibilă. Revolta Ornellei de Monterecchi, cititoarea ziarului din Roma, care refuză să trăiască evenimentele prezentului,  prinsă cu 13 ani în urmă în foile unui ziar care, între timp, se lupta pentru ultimele sale ediţii. Şi-a tuturor celorlalte personaje, care se intersectează şi se resping de-a lungul celor peste 300 de pagini, până la ultima filă care te lasă cu senzaţia puternică a unui roman extraordinar, “construit ca un cub Rubik, deopotrivă amuzant şi sfâşietor de trist.”

Sublinieri:

“-  Lucrul de care mă tem cel mai mult este timpul. Acolo stă ascuns diavolul. Ne biciuieşte să mergem mai departe, când noi am vrea să ne mai odihnim. Prezentul aleargă infernal de repede, nu ai cum să-l prinzi, şi brusc devine trecut, dar nici atunci nu stă locului, pentru că încet-încet, se transformă în amintire şi poveşti din ce în ce mai neverosimile, de care nu mai eşti sigur.(…) Este ca şi cum eu, cea din prezent, mă dizolv permanent.”

“- Spun că ambiţia este absurdă, dar sunt încă înrobită de ea. Este ca şi cum ai fost un sclav toată viaţa ta, apoi, într-o bună zi, afli că nu ai avut niciodată un stăpân, dar  te întorci totuşi la muncă. Poţi să-ţi imaginezi o forţă mai mare? Asta a fost religia mea: convingerea că oamenii fac o mare greşeală dacă nu mă ascultă, că cei care mă contrazic sunt nebuni de legat. Cu toate acestea, orice aş înfăptui, lumea trăieşte mai departe, impertinentă şi indiferentă. Ştiu toate astea, dar tot nu-mi intră în cap.”

Leave A Reply

Navigate