Uităm?

“Adevărul e că uităm.”

O mână nevăzută îmi acoperă gura ori de câte ori încerc să le spun că n-au dreptate. Îi privesc cu un soi de tristeţe, ştiu prea bine că pentru confortul lor psihic trebuie să dau din cap a aprobare, doar că eu mă întorceam dintr-un spital în care un om în agonie şi-n scutec era întrebat rezultatul unui 28 – 6. Iar el nu putea să răspundă.

Nu-i acuz. Poate ei chiar au uitat ce simţi în faţa unei săli de reanimare, când fiecare persoană ieşită pe o uşă banală are puterea, prin puţine cuvinte, să-ţi schimbe viaţa.  Sau n-au ştiut niciodată cum se transformă orele de operaţie pentru cel care face ture pe holurile unui spital, încercând să marcheze, cu exactitate, fiecare moment rămas până la deschiderea acelor uşi, până la rostirea acelor cuvinte. Când vezi cum unii numără scările în timp ce le urcă de zeci de ori, alţii se roagă cu privirea pierdută pe-un scaun murdar, iar ţie-ţi vine să te agăţi de halatele tuturor medicilor care se perindă prin faţa ta şi să ţipi întrebări.

Cu toate astea, singurele cuvinte scoase sunt, de fapt, minciuni. “Nici nu mă gândesc că o să fie altfel decât bine”. Deşi o faci, fără să vrei, până ce simţi că singurul lucru care îţi opreşte lacrimile alea este chiar această mică minciună de care alţii au nevoie mai mult decât tine. Şi-o spui, repetat, cu încredere, până când devine o certitudine, până când se transformă în tot ce ai în ziua aceea de aşteptare.

Când binele vine cu întârziere, fiecare zi devine o simplă măsură a îmbunătăţirilor.  Marţi e ziua aia cu mai puţine dureri, miercuri e cu minus un tub, până ajungi la o vineri tare îndepărtată în care se ridică la marginea patului de fier. Ca o despărţire de rău. Şi-atunci, apare pentru tine, din nou, o lume dincolo de spital. N-a stat în loc, nu ţi-a rezolvat problemele, trebuie, cumva, să o continui.  Dar nu uitând. Aşa, niciodată.

Pentru că, în adevărul meu, uitarea e o minciună. Chiar dacă reuşeşte timpul să-i regleze intensitatea până la nivelul unei amintiri neplăcute, chiar dacă reuşim noi să o blocăm într-o negare, nimic din ce simţi atunci nu se uită. Ne rămâne doar să extragem mesajul corect din nedreptatea momentului, din neînţelegerea şi neputinţa simţite. Şi să credem în bine, în mai bine, în toţi paşii aceia mici într-o direcţie corectă.

P.S. Mi-e gândul la o persoană dragă, cu care empatizez enorm zilele acestea. Poate, într-un fel, asta m-a ajutat să apăs butonul de publish la o săptămână distanţă de la scrierea textului. Doar pentru finalul de bine în care trebuie să creadă. Să credem.