Facts

–  În fiecare lună aleg țară nouă și oraș frumos, pentru care cumpăr imaginar bilete de avion. De exemplu, în ianuarie, când alergam după un exchange ascuns în colțuri de Romană, am decis să plec la Berna. A fost frumos, m-a ajutat și Google Earth să-mi imaginez mai bine când a venit momentul să schimb bani pentru câțiva pereți și-un acoperiș melodios deasupra capului. Aşa am călătorit eu prin toată Europa. Nu mă invidiați, dar de luna viitoare mă mut pe un alt continent.

– După 190 minute de întârziere, aseară am dat mesajul ăsta. “Există un bine pe care nici eu nu-l pot înţelege, cum e acum, în ce trăiesc de 10 minute, de când s-a lipit un câine al străzii de picioarele mele şi am rămas pe loc de teamă să nu-i pierd căldura. Bine, nici nu mă pot mişca, având o labă pe gheata mea, dar îl mai mângâi din când în când. Se gudură cuminte. M-au întrebat 2 oameni dacă-i al meu. Pozăm bine împreună, aşa cum stăm acum, într-o gară aproape pustie. Aşa-ţi dai seama că trăim chestii mişto dincolo de cele mai nasoale momente. Aşa-i, mai am puţin de aşteptat. Şi am un câine. Probabil o să mai am şi purici, dar ce contează. El e puţin lup, eu lupt câteodată cu ceva sălbăticie. Pentru relaţia asta, voi accepta compromisul puricilor.”

– În toamnă va exista un volum care va fi umbrelă şi pentru ideile mele. O să-nceapă cu-n gând fără multe pauze.  “Cinci ani de urcat-coborât împrăştiat treptele vechi şi-n spirală ale facultăţii de Litere, între Bălcescu-Odobescu-117-118-120-205-211-305-315-408, pe partea cu secretariatul-sau-nu, că şi-acum ţi se împleticesc picioarele între numerele pare şi impare ale clădirii, căutând săli mari în care să-ţi ascunzi oboseala în ultimul rând sau săli mai mici care să-ţi aducă aminte că-i bine să stai cu spatele drept şi stiloul în mână în faţa profesorilor pe care îi admiri. Toate sub privirile celor dintâi oameni de Litere, ca Vianu-Lovinescu-Gusti-Iorga-Rosetti-şi-atâţia care se odihnesc în tablouri ce-ţi aduc aminte mereu că trăieşti studenţia în plină istorie.”

– Sunt printre puţinii oameni care nu ştiu a pedala în echilibru. Sunt printre puţinii oameni care-şi mai doresc, la cei aproape 25 de ani, să înveţe cât mai curând cum e cu privirea-nainte pe două roţi. Singura bicicletă chinuită în copilărie a fost un Pegas verde, cursiera tatălui meu, de care mă simţeam atrasă doar pentru că putea fi făcută să sune până la disperarea vecinilor. Bine, calul cel argintiu şi cu aripi era un plus evident în momentele de abandon al păpuşilor în favoarea plimbării obişnuite pe lângă cele două roţi, de la poartă tocmai până la zidul casei. Doritori să înveţe pe cineva să cadă?

– Tata a avut o motocicletă roşie. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. De fapt, cred ca mama s-a întâmplat cu ea.

– O să vă scriu mai des aşa, decât altfel.