Continuarea numelui e funcția?

Prin anul I de facultate mi-am dat seama că o simplă prezentare cu nume și prenume poate spune prea puțin despre tine unui om care, la 3 secunde după ce te va cunoaște, te va și uita. Nu a fost greu să realizez că “- Salut, sunt X“, alături de o strângere ușoară a mâinii, o privire rătăcită și un moment de pauză din partea interlocutorului, marcau, cumva, așteptarea unei continuări firești “…și lucreaz pentru agenția (introduceți nume), ca (introduceți funcție)…”

Reacție ca după tipar: lărgirea zâmbetului atât de reținut la început, purtarea unui small talk profesionist, identificarea intereselor comune, de multe ori împachetate într-un ambalaj de piesă de teatru jucată până la ultima replică “- Știam eu că ne-am întâlnit la evenimentul Acela. Nu? Atunci cu siguranță am avut un schimb de mail-uri. Sigur nu? Ai lucrat înainte Acolo? Nici asta? Dar numele  îmi pare atât de cunoscut…”

Apoi să observi cum, treptat, zâmbetul acela forțat se transformă într-o țuguire caraghioasă a buzelor, semn că era timpul ca numele tău, atașat acum la o funcție, să fie plasat într-un buzunar, aruncat printre alte multe nume lipite de titulaturile lor, numai bune în situații de lipsă de fonduri și dorințe de sponsorizări.

Atunci mi-am dat eu seama, poate mai târziu decât trebuia, că ceea ce facem cu timpul nostru ne reprezintă și ne prezintă în fața celor pe care-i cunoaștem. Că poate nu e un motiv de supărare faptul că un om te va uita în puține secunde (sau te va scoate din buzunarul cu nume doar în cazuri de maximă urgență), dacă tu, în acel scurt timp pe care îl ai la dispoziție, nu vei avea nimic interesant de spus despre tine. Dacă tu nu vei reuși să realizezi ceva considerabil, care, în timp, să se transforme într-o prelungire firească a numelui tău.

Nu zic că e sănătoasă schimbarea asta stranie pe care o tot observ pe la diversele întâlniri sau evenimente, în care oamenii ajung să-și prezinte mai întâi funcția, compania pentru care lucrează, și, în funcție de sclipirea plină de interes din ochii interlocutorului, să continue și cu un nume rostit încet, doar cât să completeze tabloul unei prezentări ca la carte. Tot ce zic e că ar trebui să ne dăm seama cam cât de important este să știm să ne prezentăm în fața oamenilor cu mai mult de un simplu nume. Cu mai mult de o simplă funcție. Să învățăm cum să rămânem în mintea lor poate mai mult de 3 secunde.

foto via