În primele secunde din 2012 îmi anunțam prietenii că anul meu va începe, neoficial, din vară. Un pahar grosolan din sticlă colorată era ridicat în onoarea acestei amânări stupide, dar necesare. Printre pauzele de artificii, mă apucasem să număr trăirile programate conștiincios. Sub priviri neîncrezătoare, agățam pe file de calendar închipuite un program încărcat, pe care notasem fiecare moment ce-l doream încheiat. Mă plimbam de la o secundă la alta cu siguranța nebună că planul meu va rămâne în picioare, indiferent de ce, indiferent de cine.
În secundele acelea mi-am amânat, conștient, totul. La două luni distanță, fiecare zi a ajuns să fie o bifă, să semene cu o așteptare constantă ca ceva să se încheie. Fie că e vorba de cele opt examene prin care am trecut recent, de plecările ce urmează să vină, de proiectele la care lucrez.
Mă gândeam în seara asta la cât de ușor ajungem să judecăm începuturile în funcție de sfârșituri, să ne programăm reveniri, să ne justificăm întârzieri. Cât de simplu ajungem să ne conformăm, indiferent de contexte, indiferent de vremuri. Și-n ierni în care ninge ca-n filmele rusești, și-n veri petrecute la flacăra soarelui, noi tot cu privirile plecate pășim pe străzile acestui oraș. Lipsa unei revolte nu mai ține cont de nimic. Rămânem prizonieri între pereții falsei obligații de a nu dezamăgi, până ajungem să-l transformăm pe trebuie într-un crez personal.
Mai are rost să vă-ntreb de câte ori ați rămas într-un loc, într-o relație, mai mult decât ați vrut, doar pentru că în acel moment ați crezut că așa trebuie? De câte ori v-ați amânat o escapadă, o pauză? Doar pentru că cineva v-a spus că mai trebuie să rezistați puțin. De câte ori ați făcut un compromis, pentru că pur și simplu trebuia?
Eu încă număr…
photo via
7 Comments
Uneori facem compromisuri ca sa ne fie bine noua sau celor de langa noi sau intr-o relatie ca sa mearga bine.
astfel de experiente ne ajuta sa ne cunoastem mai bine.
se pare că avem cam aceleaşi angoase în ultima vreme. Termin şi eu sesiunea şi ne adunăm la vin şi poveşti
@Andrei: Cred in ideea unui compromis, dar nu cred ca el ca o solutie intr-un moment de cumpana. Poate pentru ca la mine nu s-a aplicat niciodata 🙂
@Chipuc: Pe asta ma bazez si eu, ca asa invat, din intamplari, din conversatii, din revolte.
@Anne, draga mea, eu am sentimentul ca ne vom vedea chiar mai curand. Ce zici de seara asta? 😛
Daaaa, vii? Iuhuhu
Eu l-am inlocuit pe “trebuie” cu am nevoie sa. Am pus accent pe AM si imi este mai bine, cel putin din punct de vedere psihologic:)
@Monica, zici bine ce zici 🙂 Incep sa prefer orice formulare, numai sa nu mai aud un “trebuie” spus din 5 in 5 minute.