Nefirescul unor gesturi

Nu vreau să experimentez indiferenţa. Nici măcar nu am convingerea că viaţa îmi este trasată de la bun început, fiecare amănunt fiind hotărât, cu precizie, dinainte. Nu-mi consider eforturile inutile, nici nu golesc de sens toate micile bucurii ale vieţii. Nu renunţ, nu egalizez, nu mă rătăcesc.

Cu toate astea, reuşesc cumva să cad într-un soi de automatism care mă înspăimântă. Şi am zile în care picioarele mele merg, dar gândurile sunt prea departe să le urmeze. Aşa că:

– alerg spre lift, cu cheile într-o mână şi cerceii în cealaltă. Apăs pe 9 şi aştept. Între timp, îmi fixez căştile şi privirea pe o margine a oglinzii. Mă enervează butonul acela care, deşi înroşit, nu face liftul să pornească. Realizez, după 5 minute în care încerc tehnici de urnire forţată a maşinăriei, că sunt la etajul 9. Scopul era să ajung la parter. Zâmbesc cu tristeţe şi apăs cu ciudă butonul P.

– în drum spre birou se întâmplă să mi se oprească paşii la culoarea verde a semaforului, apoi să pornească la roşu, în acelaşi timp cu roţile a 5 maşini care vin, claxonând, spre mine. De parcă aşa ar fi rostul semafoarelor de când lumea. Încerc 10 minute să reconstitui toată scena şi mă scutur ca după un coşmar. Nu-mi mai amintesc nici măcar la ce mă gândeam atunci când m-am aruncat pe trecerea aia de pietoni, fiind sigură că e verde.

– îmi planific tot ce am de făcut în ziua respectivă în minte, de parcă aş avea o agendă lipită de retină în care notez îngroşat fiecare activitate. Aştept 336, mă uit la numărul autobuzului, urc în el. După 5 staţii şi un nume necunoscut, realizez că sunt în 122. Cobor. Timp de alte 4 staţii încerc să-mi explic fenomenul. Eram sigură că am văzut ce trebuie.

– seara îmi stabilesc o întâlnire la Victoriei. Spring mai exact. Confirm de 3 ori locul respectiv. Prin mail, sms, la telefon. Cu toate astea, la ora stabilită, mă aflu la Universitate, tot Spring, bătând din picior a nerăbdare. 20 de minute mai târziu realizez că, deşi m-am gândit mereu la Universitate, am rostit/tastat de fiecare dată Victoriei. Anulez, mâhnită, întâlnirea.

– ajung acasă, în faţa uşii, cu mâinile ocupate de genţi, pungi, cursuri printate. Le trântesc  pe jos şi pornesc în căutarea cheilor în geanta de umăr cu un singur compartiment. După ce ajung la vărsarea conţinutului pe preşul din faţă, cu promisiunea că e ultima oară când o mai port, văd cheile în uşă.

…

Ieri m-a întrebat o doamnă drăguţă, după ce mi-a plasat în braţe fructele cumpărate, dacă nu cumva sunt îndrăgostită. Asta după ce fugise după mine să-mi amintească ordinea firească a lucrurilor: Mama, după ce plăteşti, mai pleci acasă şi cu lucrurile cumpărate, nu le laşi pe tejghea. Mi-ar fi plăcut să-i spun da. Că toata ameţeala asta e doar efectul unei întâmplări plăcute. Am zâmbit a stânjeneală și i-am răspuns, dând ușor din cap a nu.

Astăzi așteptam pe o margine de trotuar, agitată, obosită, să se facă verde. În fața mea, o tânără draguță, cu ochii în telefon, căștile în urechi, grăbită. Eu, cu 2 paşi în spatele ei, cu gândurile la cine-ştie-ce. Până să-mi urnesc picioarele îngheţate, ea deja  zbughise pe trecerea de pietoni. 5 secunde mai târziu era pe capota unei maşini. 5 secunde…

În seara asta mă opresc. În seara asta îmi dau seama ce merită şi ce nu…