Sunt zile care merită să fie scurte, privite de sus, de la un etaj aflat cât mai departe de realitate. Sunt zilele alea în care te gândeşti că omul poate chiar are vocaţia eşuării. Ca un fel de chemare. Când ai vrea să nu simţi că drumul tău banal spre casă pare rupt din dramele americane, iar tu eşti doar un personaj care merge cu încetinitorul, pierdut pe străzi şi printre gânduri, în timp ce note triste de pian apar de nicăieri.
N-am învăţat:
- să consider normalitatea o stare excepţională
- că ‘sunt ceea ce mi se întâmplă’
- să întâmpin cele mai aspre veşti cu cele mai calde zâmbete
- să încetez a-i mai ajuta pe cei care nu se lasă ajutaţi
- să-mi cunosc limitele
- să renunţ la nostalgii stupide, la stări bizare
- să consider tăcerea nobilă şi respingătoare. să ştiu să disting
- să mă bucur de claritate într-o relaţie. orice relaţie
- să apreciez mai mult oamenii nu atât de inteligenţi, dar de bună credinţă
- că, uneori, nu-ţi mai găseşti un punct de sprijin în bunadispoziţie
- că anotimpurile alunecă în viteză, elegant, pe obraji. şi lasă urme
Încă.
3 Comments
Frumos! :*
Inca ai timp sa le inveti. Incepe cu, cunoasterea limitelor and never give up. Proceseaza, analizeaza, depoziteaza stare/informatia si mergi mai departe.
Nici nu o sa-ti dai seama cand o sa te lovesti de lectiile astea dar atunci cand se intampla trebuie sa te bucuri de ele si sa prinzi esentialul.
@Dana, draga mea, tare ma bucur ca ti-a placut :*
@Laurentiu: De lovit, ma tot lovesc. Am zis ca notarea lor aici o sa fie ca un fel de tema facuta dintr-o lectie inteleasa si aproape memorata 🙂 Multam pentru cuvinte!