Îi cunoaştem prea rar pe cei care vor să-şi trăiască viaţa dincolo de definiţii. Bună dimineaţa! Azi de aici pornim, de la concluzii.
La Noaptea Bibliotecilor, Dan Puric a vorbit cu aceeaşi înflăcărare despre identitate, dar mai ales despre dispariţia ei. A insistat să amintească oamenilor înghesuiţi într-o sală cochetă a Bibliotecii Naţionale a României că ceea ce face el este să mărturisească, nu să ţină discursuri. Şi ne-a mărturisit că ne-am pierdut identitatea contemplativă, reflexul de a citi, de a medita, ajungând, uşor, un popor care s-a retras în sine. A povestit despre ţăranul lui Ernest Bernea ce cu luciditate refuză să trăiască în timp, fiind prea bine ancorat în simplitatea veacului. Nu a fost nicicând mai convins că demnitatea e dată de memorie.
La numai o zi distanţă, cu ocazia RO-IFF – Romania International Film Festival, “Dolce far niente” al lui Nae Caranfil mi-a adus aminte de confesiunile făcute, de multe ori, unor oameni surzi. Cine sunt ei? Cei care într-o sală aruncă priviri dispreţuitoare şi nu aud, nici nu ascultă omul din faţa lor. Ei mai sunt şi cei care se hrănesc cu mărturisiri sincere, doar din dorinţa de a le descompune şi, mai apoi, a le arunca în uitare. Sunt cei care cred că deţin adevărul suprem şi, indiferent de vârstă, resping argumente şi desfiinţează idei. Cei a căror indiferenţă cenuşie dizolvă limbajul şi încurcă semnele. Ei nu aud. Sunt surzi şi se cred puternici. Ei au inventat, pentru propriul amuzament, spovedania naivilor.
Acum recitiţi titlul şi prima frază. Apoi cereţi încă o noapte a bibliotecilor deschise, vizionaţi “Dolce far niente” (mai rulează pe data de 9, h 18:25, cinema Eforie) pentru a înţelege mai bine la ce scenă am făcut referire şi mergeţi cu încredere la filmele de la RO-IFF. A, da, şi ascultaţi!
