Risipă ->Folosire nechibzuită ->Principala sursă de enervare a celor care cred că natura este guvernată de simplitate. Risipitor ->Cheltuitor ->O pildă a unui fiu care se hotărăşte “să arunce de pe umerii săi jugul ascultării” -> Orice om care nu conştientizează care sunt efectele risipei lui.
Unde vreau să ajung? Aici. Mai exact, la ce se întâmplă când risipa ajunge şi în farfuriile noastre, la studiul realizat de cei de la Unilever Food Solution şi la concluzia că, anual, 1 milion de tone de deşeuri alimentare provin doar din mâncarea pe care noi, consumatorii, o lasăm în farfurii la restaurante.
Recunosc, se întâmpla des să cer mâncarea la pachet. Se întâmpla, la fel de des, să mă las purtată de discuţii plăcute şi să răspund afirmativ, dând uşor din cap, la veşnica întrebare a chelnerului care se învârte toată seara pe lângă masă -furculiţa lăsată preţ de câteva secunde pe marginea farfuriei era completată de cele mai multe ori de un “se poate?” şi o mână care deja se înfigea în direcţia mesei. Şi, de multe ori, pentru a nu rupe firul unor fraze mult prea aşteptate, îl urmăream cum se îndepărtează grăbit cu farfurii pe jumătate pline, purtate pe braţe ca adevărate victorii. Să nu mai vorbesc de faptul că mulţi chelneri nu cunosc o regulă elementară: care ar trebui să fie poziţia tacâmurilor atunci când cineva vrea să-i transmită mesajul subtil că a terminat de mâncat. Nu prea obişnuiam să întreb chelnerul care este gramajul porţiilor comandate, treceam rapid prin meniu şi acceptam destul de uşor scuza lipsei de recipiente în care, uneori, chiar jumătăţi de porţii şi-ar fi făcut cu uşurinţă culcuş moale până la primul popas: frigiderul de acasă. De ceva vreme, nu mai fac asta.
Am învăţat să privesc meniul ca pe o hartă a gustului. Citesc cu atenţie detaliile fiecărei porţii în parte şi îmi place să construiesc legături între salate, sosuri şi mirodenii. Uneori, până şi culorile prezentate pe un platou mă îmbie să comand. Mă gândesc mai bine la ce şi cât ar trebui să mănânc. Găsesc plăcere şi în recomandări, atâta timp cât nu sunt stângace şi nu mă fac să cred că până şi chelnerul a avut, la un moment dat, probleme din pricina lor. Îmi place să întreb despre modul în care sunt preparate bucatele. Am avut la un moment dat o discuţie destul de lungă numai despre uleiurile folosite în bucătărie. Ştiu, de data asta eu sunt cea care încalcă o regulă agăţată acum ceva vreme în codul bunelor maniere, care spune că o domnişoară trebuie să interacţioneze cât mai puţin cu personalul restaurantului şi să-şi lase partenerul să comande. Dar şi vremurile astea s-au mai schimbat.
Vinerea trecută am ieşit să testăm o idee frumoasă: A doggy bag is a goodie bag! Ne-am aşezat la masă şi am testat greutatea deciziilor noastre de a comanda doar cât putem mânca. Pentru a-i încuraja pe domnii consumatori să fie mai atenţi cu resturile alimentare lăsate în urmă şi aruncate, mai apoi, de restaurante, s-au distribuit în Centrul Vechi al Bucureştiului 5000 de pungi de hârtie, aceste doggy bag-uri menite să te facă să-ţi iei mâncarea la pachet. Eu mi-aş dori să văd această iniţiativă adoptată de cât mai multe restaurante din România şi să cunosc numai chelnerii care se grăbesc nu să-ţi smulgă farfuria din faţă şi să-ţi facă vânt afară, ci care îţi recomandă cu amabilitate un doggy bag pe care să-l iei acasă. Până atunci, noi să fim sănătoşi. Şi responsabili.
*Doggy bag este denumirea recunoscută internațional pentru punga în care poți lua acasă tot ce-ți rămâne în farfurie după o masă copioasă în oraș.
