Îl vedeam mereu venind din stânga, de-a lungul şoselei, speriat de cele mai multe ori că a ajuns prea târziu. Simţea deodată o bucurie năvalnică văzând că se înşelase, că eram acolo, aproape de el, în rochia mea cu dungi albastre pe care îi plăcea să o atingă cu vârful degetelor atunci când mă lua de mână şi mă conducea către staţia de autobuz. Era un copil care părea că duce o viaţă uşoară, leneşă, care era în acelaşi timp şi joc, şi odihnă. Am crezut asta până în momentul în care l-am găsit într-o dimineaţă dormind într-o cutie de carton. Atunci i-am aflat povestea.
Astăzi mi-am adus aminte de fotografia de mai sus. Copilul mi-a adus aminte de o carte. În carte, am găsit îndoit colţul unei file care aşterne cu gravitate gânduri ce rămân frumoase pete de cerneală. Şi atât.
“Eram într-o cafenea din Retiro, când te-ai apropiat să-mi ceri nişte monede, iar eu te-am întrebat dacă vrei să te aşezi. Erai unul dintre cei mulţi, care cerşeau cu inocenţă, ca îngerii excluşi dintr-un cer pervers şi straniu. Nu mă cunoşteai, desigur, şi m-am bucurat că ne-am întalnit. Pentru că, la vârsta ta fragedă, aveai privirea îmbătrânită de acele atrocităţi care, în scurt timp, marcheaza pe corp şi în suflet devastarea pe care o aduc anii.
(…) nu stiu de ce mă gândesc la Rimbaud. Poate fiindcă şi el aparţinea rasei celor care cântă la durere. Rimbaud care, pe străzile Parisului, se hrănea cu coji de pâine veche pe care le scotea din gunoaie şi dormea noaptea chircit pe la porţi. Mi-am amintit de vorbele sale: “Viaţa adevărată lipseşte”.
Şi, închis în acest birou vechi, aşezat pe marginea patului, revăd micul desen reprezentând o casă, pe care mi l-ai dăruit, iar eu credeam ca asta era casa visurilor tale, cu flori, ferestre micuţe şi perdeluţe, cu un şemineu mare în mijloc care împrăştia un fum colorat, toata această magie încântătoare a copiilor, pe care nici măcar mizeria n-o poate şterge.
Am stat şi am scris aceste randuri pe care, probabil, nu le vei citi niciodată; aş vrea să te ocrotesc în vreun fel. Ce mizerie, lumea asta!”
Înainte de tăcere – Ernesto Sabato
