Peste toate a fost creata ca stapana o copila a taranei si a luminii: OMENIREA. Copila crestea mangaiata de zefiri si de parfum de flori jucandu-se cu licuricii, cu mieii si cu leii laolalta. Suava si cuminte isi prindea in par floarea gandirii vii, sprintare, iar la piept isi impletea ghirlanda visarilor si cantecului de dor. Si fiul Imparatului-Lumina o privea adanc si o indragea nespus. Pentru a nu tulbura copila si orbitoarea sa lumina sa n-o strapunga, isi estompa frumusetea si stralucirea facand sa cearna-n fata ei un val de flori de migdal, spunandu-i lin cu glasul ca zefirul: “Copila scumpa,te stiu de cand erai o simpla nazuinta, ti-am admirat primul scancet, primul gangurit, am tresarit cand pe chipul tau se citeau primele ganduri, apoi primul cuvant, la fel ti-am pretuit si incurajat farama de iscusinta. Iar cutezanta ta de a te inalta cu gandul dincolo si mai sus…
