Mai exact, în 11 februarie, când sorbeam dintr-un ceai și mă uitam la oameni. Era mijlocul zilei, iar eu nu mă grăbeam nicăieri. Nu vă gândiți că s-au schimbat prea multe în structura zilelor, poate doar s-a instalat o nepăsare necesară față de ritmul în care se întâmplă totul în jurul meu. Mi-am atins, recent, o limită. Ca să ajungi la un astfel de moment, trebuie să fi trecut printr-o perioadă în care ai împins puternic și sistematic în tot ce înseamnă “bază”, “motivație”, “lucruri în care crezi”. Cel puțin așa s-a întamplat la mine. N-a întârziat reset-ul. Lung cât o zdruncinătură, cu urme și încurcat  în tot felul de întrebări, într-un amalgam de trăiri fără niciun fel de concluzii, a trecut și-a revenit precum i-a fost cheful. Și-asta a fost, a mai îngustat așteptările, a mai dozat încrederea, a mai luat din implicare, a mai adaptat planuri și s-a dus…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 2

Multe momente cheie, puține continuări E foarte simplu să-ți privești anul în cifre flatante. Să te raportezi rece și arogant doar la ce ai dobândit, în termeni statistici de creștere, de îmbunătățire, de câștig. Cu adevărat greu e să-ți scoți din cifre lecțiile învățate. Să realizezi, de exemplu, că cei peste 500 de km alergați și traseul de la 0 la semi-maraton ți-au reamintit pentru ce ești, de fapt, clădit. Că ai înțeles, în sfârșit, de ce “pain is inevitable but suffering is optional când calitatea trăirilor noastre nu se bazează pe rezultate, cifre, clasamente sau alți factori ficși, ci este inclusă dinamic în actul în sine.” Că te povestește ca om prin libertatea pe care o simți, prin lipsa de renunțare și determinarea de care ai nevoie pentru a reuși. Pentru faptul că ai învățat enorm despre limite, despre tine, alergând atât în liniștea, cât și în dezordinea propriilor…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 1

De ceva timp, la fiecare final de an, îmi așez o oglindă în față și mă uit atent la mine. Îmi privesc ochii, expresia, cobor spre cearcăne, cute, poziție a capului, apoi mă fixez din nou pe ochi. E un exercițiu banal și totuși atât de util, preluat din dorința de a mă afla și a-mi afla schimbările pe care, cu greu, în timpul trăirii lor, le-am văzut cum și-au adâncit urme în trăsăturile mele. Apoi, vine lista celor simțite – o boală a cuiva drag: ochi umezi și 3 cute pe frunte, dezamăgirea de a nu simți pe cineva aproape: grimasă în colțul gurii și încrâncenare, lucrurile nespuse: privire într-un punct fix, alegeri: bărbie ridicată a înfruntare, apropiere: zâmbet din privire, sprijin și recunoștință: relaxare a fiecărei trăsături. Apoi le legi pe cele grave de întrebări de la care tragi nădejdea că, formulate cum trebuie, își vor primi răspunsuri.…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 0

Gânduri nescrise de aproape o lună. Stau mai așezate și mai ascunse de priviri, chiar și cu pauză așa lungă între articole. Dar sunt acolo. Mai mult amestecate în ceaiuri și întâlniri cu prietenii, în finaluri de săptămână petrecute departe de agitație, într-un soi de amețeală plăcută de final de an, soră cu oboseala. Încă scriu, dar prin alte locuri. Mi-am lăsat imaginația mai în tăcere, deși tot mai compun, în minte, începuturi de cărți, născocesc titluri bune pentru explicat vieți și desenez priviri înainte.

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 0

Trăirea unilaterală. Ea duce mai mereu la dezechilibru. Cu tot cu specializarea asta, sufletește vorbind, într-o direcție sau alta, în care fie ne dezvoltăm excesiv senzațiile, fie intelectul. Mi-a venit ideea asta în minte, la o alergare de weekend, pe un fond de câteva luni în care mi-am lăsat să dispară starea de idle, cât să se instaleze cea de alertă amestecată-n concluzii pe care într-o clipă le notez prin agende, li-n următoarea le tai cu zeci de linii. Știți, eu sunt omul care recitește scrieri mai vechi, să-și înțeleagă mai bine trăirile, cu filtrele de acum. Nu-i neapărat o întoarcere la ce a fost, cât e deslușire mai aprofundată a ceea ce este acum. Și-am realizat, după frunzărit texte de mai bine de un an, că-s lucruri care rămân, dintr-un punct anume, de nemișcat. Și las aici câteva, reamintire că niciun context nu-ți poate lua mai mult decât vei…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 0

Aceeași senzație de gol când ajung la colțul străzii. E piatră pe jos și multă liniște lăsată de curțile fără case. Prin multe am copilărit, iar acu sunt prea înaltă să-mi rămână privirea la nivelul gardurilor. Văd tot. Și-s prea multe lucruri lăsate în urmă de oameni care n-au luat nimic acolo unde s-au dus. N-am înțeles o vreme ce-s cu toate emoțiile astea trăite de-a valma de la un capăt al străzii la o poartă a casei, până-n dimineața în care o curte goală era aproape de curtea mea. Aseară am vorbit despre eternitate, ca despre lipsa unui început pentru lipsa unui sfârșit. Cum se împarte viața între nebunie și prudență. Cu tata, la aceeași masă de bucătărie unde s-a stabilit ordinea lumii, doar ca-n momentul următor să fie pusă, din nou, sub semnul întrebării. Apoi, am aflat că albinele trăiesc un an de muncă, apoi mor. Le-am simțit…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 0