Amintiri fără timbru

fotografie

Direcţii

fotografie

Numai în dimineţile grăbite, când te împiedici de cabluri, de idei, de oameni, când plouă cu galben şi bate vântul prin gândurile tale, numai atunci îţi pui temător  întrebarea – de câte ori are un om dreptul să se piardă? E ziua aia înăbuşitoare când mergi lipit de zidurile murdare, lovind cu mâna stângă pietrele balustradelor şi cărămizile faţadelor, fără să-ţi pese prea mult că în jurul tău oamenii aleargă bezmetic, căutându-şi adăpost de sub un acoperiş spart sub altul. Tu vezi doar fuga lor şi zâmbeşti a mirare. Unde or fugi toţi? îţi spui, aproape cu un aer de superioritate. Asta până când îţi vezi paşii care se îndreaptă în aceeaşi direcţie şi te sperii. Ai vrea să poţi să te pierzi mai des în propriul tău oraş care se scutură, treptat, de mistere, departe de fuga lor plictisitoare. Să faci o mie şi una de ocoluri prin cinematografe,…

Keep Reading

Înainte de tăcere

carte

Îl vedeam mereu venind din stânga, de-a lungul şoselei, speriat de cele mai multe ori că a ajuns prea târziu. Simţea deodată o bucurie năvalnică văzând că se înşelase, că eram acolo, aproape de el, în rochia mea cu dungi albastre pe care îi plăcea să o atingă cu vârful degetelor atunci când mă lua de mână şi mă conducea către staţia de autobuz. Era un copil care părea că duce o viaţă uşoară, leneşă, care era în acelaşi timp şi joc, şi odihnă. Am crezut asta până în momentul în care l-am găsit într-o dimineaţă dormind într-o cutie de carton. Atunci i-am aflat povestea. Astăzi mi-am adus aminte de fotografia de mai sus. Copilul mi-a adus aminte de o carte. În carte, am găsit îndoit colţul unei file care aşterne cu gravitate gânduri ce rămân frumoase pete de cerneală. Şi atât. “Eram într-o cafenea din Retiro, când te-ai apropiat…

Keep Reading

Poveste #dinRomania – ziua VII

calatorii

S-a călătorit odată cu norii, s-au cernut gânduri pe drum, s-au numărat  preferinţe, stări şi idei. Din când în când, câte un cineva s-a mai răsfăţat  pe bancheta din spate cu un oftat lung, cât să fixeze cu gândul versurile pe care şi-ar fi dorit să nu le audă. Uneori, a fost nasul lipit de geam şi privirea care încerca să cuprindă tot. Alteori, au fost cărările străbătute şi oamenii veseli care strângeau în cercuri firele de iarbă şi praful cu miros de pâine coaptă. Ziua VII a însemnat o continuare a paşilor pe drumurile Sighişoarei, oraş ce-şi poartă cu mândrie acoperişurile colorate. Treptele lui duc către biserici cu verdeaţă şi mistere, către ceasuri care, numărându-le clipele, privesc nepăsător, din turn, călătorii. Aici mi-am amintit că a ţine în mână un condei care să-şi picure cerneala pe o bucată de hârtie a fost, cândva, un privilegiu. Că de sus lucrurile…

Keep Reading

M-am mutat

fotografie

Prin 2007, odată cu venirea mea în Bucureşti,  închiriam o garsonieră de la proprietarul blogspot, din dorinţa unui loc de depozitat amintiri fără timbru. Era aproape de metrou, stăteam singură şi unde mai pui că o decorasem fix cum mi-a dictat vârsta că ar trebui să o fac.  Aproape 4 ani mai târziu realizam că ar fi frumos să am propriul meu loc de joacă, aşa că mi-am cumpărat cu acte în regulă o mansardă în centru, cu ferestre mari şi bibliotecă veche, pe uşa căreia mi-am şi lipit cu mândrie numele. Adevărul e că mi-a luat ceva până mi-am strâns toate amintirile din vechea locuinţă, până le-am aranjat frumos în cutii, până am găsit pe cineva dornic să mi le care dintr-o parte în alta. Noroc cu prietenii care îţi suportă cu stoicism mofturile şi indicaţiile. Multumesc, Alex! Multumesc, Pinku’! Momentan stau sprijinită de tocul uşii de la intrare,…

Keep Reading

:Fără

fotografie

Nu înţeleg multe în ultima vreme.De exemplu, cum poţi tu să mă citeşti chiar şi atunci când nu scriu cu săptămânile? De unde răbdarea cu care aştepţi zile întregi să-mi arhivez cărţile pe rafturi din lemn lăcuit? De ce mă laşi să-mi păstrez pantofii în foldere aranjate pe culori? De ce nu-mi spui niciodată să încetez atunci când mă plâng de oraşul ăsta? Da, oraşul ăsta în care oamenii încă se uită strâmb la tine când îndrepţi aparatul foto spre ei… De parcă ai vrea să le smulgi inelele de aur şi butonii lustruiţi cu batiste de mătase. Domnule Nimeni, de ce tot am senzaţia, la final, că nu ştiu dacă am înţeles ceva din tine?…

Keep Reading

Aici

fotografie

Dacă ar fi să măsor, ziua asta ar avea fix 12 m 75. Ar fi o lungană nesuferită, cu aere de prima donna. Prea lungă să o invit la ceai. Prea sus să audă ce îi spun. Prea de sus ar trebui să mă privească. *Cu toate astea, urc la etajul 9 şi privesc ziua de sus. Pare mică şi cu nume predestinat. *Până la urmă, aici, la înălţime, mă simt acasă.

Keep Reading
Navigate