Acceptați titlul doar dacă și voi credeți că alegerea singurătății este o revoltă. Inutilă. Revolta, nu singurătatea. Dacă nu, mai bine nu citiți nici ce urmează, pentru că o să preiau fragmente dintr-o carte care o să vă enerveze.
“Pe măsură ce trec orele, zilele, săptămânile, anotimpurile, te desprinzi de toate. Descoperi, uneori, aproape cu un soi de beție, că ești liber, că nu ai nici o grijă, că nimic nu îți place și nici nu-ți displace. Găsești, în viața asta fără nici o uzură și fără alt freamăt decât clipele suspendate pe care ți le procură cărțile sau anumite zgomote, anumite spectacole pe care ți le dăruiești, o fericire aproape perfectă, fascinantă, uneori sporită de emoții noi. Cunoști o odihnă totală, ești, clipă de clipă, cruțat, protejat. Trăiești într-o paranteză fericită, într-un vid plin de făgăduințe și de la care nu aștepți nimic. Ești invizibil, limpede, transparent. (…)
Cu timpul, răceala ta depășește orice închipuire. Ochii tăi și-au pierdut tot ce le dădea strălucire, iar silueta ți s-a lăsat cu totul. O seninătate lipsită de lehamite, de amărăciune ți se întipărește în colțul buzelor. Aluneci de-a lungul străzilor, intangibil, protejat de uzura moderată a hainelor, de neutralitatea pașilor. Nu mai ai decât gesturi învățate. Nu mai rostești decât cuvintele care sunt necesare. Nu cunoști decât propria ta evidență: cea a vieții tale care continuă, a respirației tale, a pașilor tăi, a îmbătrânirii tale. Vezi oamenii venind și plecând, mulțimile și lucrurile făcându-se și desfăcându-se. Ești inaccesibil. (…)
Indiferența dizolvă limbajul, încurcă semnele. Ești răbdător și nu aștepți, ești liber și nu alergi, ești disponibil și nimic nu te mobilizează. Nu ceri nimic, nu pretinzi nimic, nu impui nimic. Auzi fără să asculți niciodată, vezi fără să privești vreodată. Acum trăiești stăpânit de teroarea tăcerii. Nu ești însă cel mai tăcut dintre toți? (…)
Nu ai învățat nimic, decât că singurătatea nu te învață nimic, că indiferența nu învață niciodată nimic; era o amăgire, o iluzie fascinantă, care te-a prins în capcană. Voiai ca între lume și tine punțile să fie distruse pentru totdeauna! Dar ești atât de neînsemnat și lumea e un cuvânt atât de mare… (…)
Multă vreme ți-ai construit și ți-ai distrus refugiile – ordinea sau inactivitatea, deriva sau somnul, rondurile de noapte, momentele neutre, scurgerea umbrelor și a luminilor. Poate că ai putea să continui multă vreme încă să te minți, să te abrutizezi, să te înfunzi în propriile tale minciuni. Dar jocul s-a sfârșit, marea petrecere, beția amăgitoare a vieții e suspendată. Lumea nu s-a clintit și tu nu te-ai schimbat. Indiferența nu te-a făcut diferit. (…)
Nu, nu ești stăpânul anonim al lumii, cel asupra căruia istoria nu avea nici o putere, cel care nu simțea ploaia căzând, care nu vedea întunericul lăsându-se. Nu mai ești inaccesibilul, neprihănitul, transparentul. Ți-e frică și aștepti.(…)”
Georges Perec, Un om care doarme.
Pasaje notate cu patru ani în urmă, la care mă întorc ca-ntr-o piesă absurdă, cu aceeași furie față de singurătăți fabricate, alese ca remediu.
