În acest decor îşi dau întâlnire cavalerii perfecţiunii, acest loc este un popas în care sosesc judecători siguri pe judecata lor, fie ea şi strâmbă, şi criminalii tari pe fapta lor. Toţi alcătuiesc o societate a oamenilor cu conştiinţa tare! Ei se aruncă cu lăcomie în valul nemişcat al necunoaşterii depline, vrând să ştie cât de mare le este rostul în treburile pământului şi dacă suferinţa celorlalţi este la nivelul urii lor, căci trebuie să recunoaştem: un perfecţionist detestă din răsputeri un mediocru!
În schimb, sub drapelul mediocrităţii îşi găsesc loc, spre furia altora, și cuminţii cu remuşcări pentru cuminţenia lor, aici îşi găsesc sfârşitul păcătoşii care au iertat, deşi ei n-au primit niciodată iertarea, şi eternii amorezi care n-au găsit curajul să-şi declare dragostea şi mor, rostind în van cuvinte duioase. Societatea mediocrilor e lăcaşul oamenilor cu conştiinţa slabă!
Nu am o morală. E ca şi cum te-ai uita la oameni pe stradă şi ai scrie într-un carneţel cu ce sunt îmbrăcaţi, fără a face o judecată de valoare. E ca atunci când numai tu vezi ceea ce fiecare nu vrea să vadă. Mi-a rămas în minte următoarea frază: “Nu înţeleg de ce le trebuie oamenilor certitudinea unui ‘mai mare’ când ei nu-şi pot gestiona nimicul?”
