Mi-am strâns bine șireturile, într-un nod încolăcit peste limba portocalie a adidasului. Era o seară friguroasă și-un parc relativ gol. Cânta la volum maxim un That’s life răgușit în niște căști stricate de la atâta trântit prin genți. Atmosfera perfectă pentru o oră de vorbit în gând cu oameni ipocriți, să-i pun la colț pentru perfidie, să aplic palme răului, apoi să reinstalez pacea pe Pământ și să trag concluzii de viață cu deadline-uri de kilometri.
Nu mă luați în serios. E prea grava seriozitatea asta prea des asumată, ustură să joace cineva șotronul pe ea, mai bine lăsați-o acasă.
Un pas aici, să-nțeleg ce-i mână pe oamenii ăștia în luptă. Un pas acolo, să-mi văd eu locul printre ei. Un pas mai încolo, să descifrez orgolii.
De-a lungul Dâmboviței salut din priviri un pescar. E strâns prea bine șiretul, încep durerile, mă gândesc să mă opresc. Scad ritmul. Enervant cum se blochează totul de un Eu. Folosesc prea des acest TOT, pe care nici n-am să ajung vreodată să-l cuprind cu imaginația. Ce-nseamnă expresiile astea folosite, de obicei, în măsurarea de orgolii – ți-am dat totul, vreau totul de la viață, la mine e totul sau nimic. Ce e acest TOT? Am șoptit-o fără să-mi dau seama, în timp ce urcam spre Casa Poporului. N-am să fac nicio asociere.
Abia 20 minute. E prea mult zgomot, prea multă imagine fără-un strop de conținut, prea mult dat din coate din inerție, prea val-vârtej lupta asta către un mai sus. Măcar de-ar alerga toți prin parcuri, să-și găsească miza aia odată, în loc să fugă bezmetici de ei.
Trecem unii pe lângă alții pe aleile parcului și ne studiem. Îmi păstrez ritmul, vreau să-l întâlnesc pe străinul care m-a studiat fix în același punct ca tura trecută. E o curiozitate între alergători, să-și privească unii altora mișcările, mai mereu pe furiș, neasumat. Rar ne privim în ochi, prea suntem concentrați pe noi în momentele alea, poate doar pentru un salut discret. În rest, ne știm acolo. Și-atât contează. Să trecem unii pe lângă alții și să ne vorbim în ritmuri, în gânduri năvală care se intersectează, într-un oraș care-și pierde tot mai mult forma.
Mai sunt 15 minute și termin tura de 10. Teoretic, pot alerga la nesfârșit, așa-mi dictează creierul, dar în același timp corpul meu pare că-și epuizează resursele, oricât am încercat eu să-l las în urmă. Pot mai mult. Cam cele mai plăcute și neplăcute momente din viață de aici mi s-au tras.
Alerg către liniștire. La final de 10, n-am idee pe unde mai sunt, cine a mai trecut pe lângă mine. Doar pescarul îmi strigă Mai puteți? Și mă trezesc brusc pe-o latură a Dâmboviței, cu un deget în aer a confirmare.
Da, pot mai mult.
