De ceva timp, la fiecare final de an, îmi așez o oglindă în față și mă uit atent la mine. Îmi privesc ochii, expresia, cobor spre cearcăne, cute, poziție a capului, apoi mă fixez din nou pe ochi. E un exercițiu banal și totuși atât de util, preluat din dorința de a mă afla și a-mi afla schimbările pe care, cu greu, în timpul trăirii lor, le-am văzut cum și-au adâncit urme în trăsăturile mele.
Apoi, vine lista celor simțite – o boală a cuiva drag: ochi umezi și 3 cute pe frunte, dezamăgirea de a nu simți pe cineva aproape: grimasă în colțul gurii și încrâncenare, lucrurile nespuse: privire într-un punct fix, alegeri: bărbie ridicată a înfruntare, apropiere: zâmbet din privire, sprijin și recunoștință: relaxare a fiecărei trăsături. Apoi le legi pe cele grave de întrebări de la care tragi nădejdea că, formulate cum trebuie, își vor primi răspunsuri. Iar pe cele bune le păstrezi, ți le reamintești la neasfârșit, până ce-și fac loc printre neînțelegeri, până contează mai mult. Îndeajuns de mult.
Am găsit o frază notată ca semn într-o carte pe care am uitat-o în tren – Nu ne mai definim prin ceea ce suntem, ci prin ceea ce respingem. Mi-am regăsit-o pe chip la ultima privire într-o oglindă sinceră cu mine, într-un exercițiu de analiză și acceptare a faptului că într-un “nu înțeleg de ce” poate sta atât entuziasmul de a descoperi, cât și poticneala inutilă a minții.
Vă încurajez să faceți și voi exercițiul de a vă privi atent. Iar cât timp sunteți în fața voastră, puneți-vă întrebarea: sunt eu cine mi-am dorit să fiu?
Oferiți-vă, în dar, un răspuns sincer.
