Trăirea unilaterală. Ea duce mai mereu la dezechilibru. Cu tot cu specializarea asta, sufletește vorbind, într-o direcție sau alta, în care fie ne dezvoltăm excesiv senzațiile, fie intelectul. Mi-a venit ideea asta în minte, la o alergare de weekend, pe un fond de câteva luni în care mi-am lăsat să dispară starea de idle, cât să se instaleze cea de alertă amestecată-n concluzii pe care într-o clipă le notez prin agende, li-n următoarea le tai cu zeci de linii.
Știți, eu sunt omul care recitește scrieri mai vechi, să-și înțeleagă mai bine trăirile, cu filtrele de acum. Nu-i neapărat o întoarcere la ce a fost, cât e deslușire mai aprofundată a ceea ce este acum. Și-am realizat, după frunzărit texte de mai bine de un an, că-s lucruri care rămân, dintr-un punct anume, de nemișcat. Și las aici câteva, reamintire că niciun context nu-ți poate lua mai mult decât vei lăsa tu să-ți fie luat.
Încă am lumea mea în lumea voastră, micul meu Univers în care, dacă închid ochii, pot să fiu pe un vârf de munte, cu picioarele atârnand pe o margine de prăpastie. Și să-mi fie liniște. Ori pe un nisip cald, pe care să-l strâng în palme, cât mi se colorează pleoapele a portocaliu de apus. Și să-mi fie bine. În el sunt oamenii care-mi aduc ciocolată și Billie Holiday în seri de sâmbăta, înțeleg plimbările de 4 ore pe străzi și, în egală măsură, nehotărârile care-mi apar, cu aceeași intensitate, în fața unei vitrine cu prăjituri, cât și-n fața unor decizii ce-mi pot schimba viața. În Universul ăsta, fericirile mele sunt simple, dar poartă cele mai puternice senzații. Fie că-i acel ultim pas pe care-l fac după o linie de Finish, o seară încheiată cu jazz, discuțiile lungi si tarzii, ori o îmbrățișare care nu cere nimic la schimb. Aici, a fi bine cu mine e în fața oricărui noi. E locul meu de joacă, în care e tot mai puțin spațiu pentru a deține, tot mai mult pentru a experimenta. Aici, indiferent de ritm, se trăiește intens, se privește în sute de feluri, încă se descoperă mai mult decat se caută.
Acest mic Univers nu-i de amestecat în compromisuri. Nici de trăit haotic, ori programat, în ce-ți rămâne din zi, mai ales când binele pe care-l vrei de-acolo vine. Și-asta simt eu că uităm, fiecare, atunci când vorbim de-un dezechilibru. Să nu mai înghesuim, cu bon de ordine, gânduri sau trăiri, în așteptarea continuă să “ni se întâmple” un ceva pe care, de fapt, doar noi îl putem face să se întâmple.
