Știți, viața ne ia metaforele mult prea-n serios câteodată. Cerem cu lunile ca cineva să apară din neant și să apese pe întrerupătorul ăla imaginar, doar să se facă mai repede lumină și-n lumea noastră, iar la câteva zile distanță ne găsim răspunsurile lângă un magazin cu lămpi de cristal, într-un oraș mic din Belgia. Cel puțin acolo m-am împiedicat eu de ale mele, la lumina unor becuri fluorescente, aprinse de un vânzător ce-și certa în fraze flamande lustruitorul de sticlă, în priviri adunate de pe toate continentele, în tot ce a însemnat plecarea mea în stagiul intensiv Erasmus.
Așa mi-am început primăvara asta, împărțită între Gent, Louvain-la-Neuve, Brussels și Bruge. Și vă mărturisesc că orașele astea au reușit într-un timp prea scurt să mă îmbolnăvească iremediabil de plecări, să mă scuture de traiul meu în șoaptă, să mă învețe că farmecul stă-n diferențe, în transparențe, în schimbări. Chiar și-n râsete zgomotoase în mijlocul unei rătăciri ca la carte.
Tot acolo, printre cursuri, culturi, prezentări, jocuri, echipe și alergări pe holurile facultăților, printre orele de hoinărit pe străzi frumos luminate, în soarele din pauze și-n cântecele țipate, cu toate limbile vorbite, înțelese, intuite, am realizat că planul meu pentru mine se va rescrie la nesfârșit. Oricât de mult m-aș încăpățâna eu să-i dau o formă, să îl scriu în toate agendele și jurnalele, să-l povestesc cu încredere și să-i parcurg pașii cu conștiinciozitate, niciodată nu va rămâne același. Va suferi mereu mâzgăleli cu pete de cerneală, va fi șters cu guma până la subțierea filei, acoperit de pasta albă, apoi transcris de sute de ori, în sute de culori, pe sute de caiete, în sute de contexte.
Dar destul cu stările astea tastate amețit. De-ar fi să culeg un titlul oficial al plecării mele, ar trebui să-l las în engleză, așa cum l-am citit pe toate programele, în toate mailurile și formularele: MARPE IP – Public Relations: Government Relations and Lobbying in the European perspective. Rostit cu mândria masterandului care a găsit deschise porțile a 7 universități reprezentate de cei mai de seamă profesori, titlul acela a fost promisiunea unui program intensiv, care chiar intensiv a fost până în ultima lui clipă.
Dar nimic n-ar fi fost fără farmecul celor 60 de studenți și ale lor culturi amestecate pe străzile din Gent, în echipe, în workshopuri, în jocuri de rol, în susțineri, în pub-uri, pe bordurile însorite, în ritmurile împărțite, în călătoriile cu trenul, în mese luate pe fugă în parcuri și-n cantine. Căci a mai fost vorba și despre cum poți să-i transformi pe acești oameni, într-un timp atât de scurt, într-un grup de prieteni care așteaptă cu ochii lipiți de zboruri să se revadă. Cât de curând.
Nu o să încerc să acopăr acum toate activitățile stagiului, dar promit să vă povestesc, cât de curând, despre întâlnirile cu oficialii Parlamentului European și ai Comisiei Europene, despre vizita la Interel, una dintre cele mai importante companii de lobby din Brussels, dar și despre una dintre prezentările (despre greșelile făcute în SM de către Bertrand Delanoë) susținute cu emoțiile de rigoare în fața lui Philip Young. Apoi, de mă veți suporta, o să pornesc a vă spune puțin și despre micul orășel belgian Laarne, la pachet cu peripețiile destinate călătorilor fără hărți, așa cum am fost noi. Dar numai câteva zile de răgaz mai cer, doar pentru a mai lăsa puțin la decantat toate ideile care s-au lipit de mine la întoarcere.
Până atunci, Huffingtonpost a scris despre noi, iar eu mai lipesc câteva fotografii pe blogul ăsta, tot cu ștampila amintirii pe spate: “From Belgium with love!”
Pentru cartea aceea frumoasă din centrul fotografiei și acceptarea invitației mele, mulțumirile se duc către 
