Asemănări

Trăim pe spinarea împrejurărilor pe care le dominăm prin a le exagera însemnătatea. Suntem lipsiți de stil și de instrucție. Ochim din zbor idei cărora nu le dăm niciodată o formă concretă. Dăm la iveală, grăbiți, ceea ce am învățat ieri sau ceea ce nici n-am avut măcar timp să ne-nsușim.

Nu observăm, dar tragem cu urechea. Nu reușim să construim planuri bine închegate, dar ne salvăm prin imagini impetuoase, servite ca adevărate capodopere ale cercetării. Descriem pasiuni mai des decât le trăim. Suntem actori cu bună-credință și foarte dibaci declamatori. Ne împodobim cu frumuseți morale. Ne arătăm demni numai în cuvinte. Nu cunoaștem continuitatea unei munci sârguincioase, dar când vanitatea ne este rănită învingem cele mai grele piedici puse în calea inteligenței. Apoi, obosiți, uluiți de a fi creat ceva, cădem iar în plictiseală. În concurența dorințelor, vrem avere fără muncă, glorie fără talent și succes fără strădanie.

Nu toți. Doar unii dintre noi.

Am rescris un paragraf vechi din Balzac, care-și analiza societatea în epoca Restaurației și a regalității lui Ludovic-Filip, susținută de o cultură proprie a acelui timp. Să le numim asemănări.

via


Destinația

Dar câte întrebări n-au fost despre călătorii și destinații. Câte frământări să le lipesc de colțuri etichete aducătoare de importanță, numai să-mi amintesc care-i mai în față ca cealaltă.  Era doar mania recunoașterii, cum aveam să aflu mai târziu, nu neapărat o dovadă că-mi doream să separ călătoriile hai-hui de cele cu scop bine plasat în planurile mele de adolescentă.

Aveam să aflu mai târziu că nu există un răspuns standard. Nu-s mereu mai importante călătoriile, nici destinația nu-i musai să devină scopul suprem. Iar bucata aia de hârtie lucioasă – biletul adică, cel pe care ne-am dori de atâtea ori să vedem scris: Avionul ăsta ajunge la destinație într-o clipire de om nerăbdător – doar ne lasă răgaz să ne pregătim mai bine stările pentru un Acolo mult-visat-și-mult-dorit.

Acum imaginează-ți că bucata aia de hârtie e, de fapt, șansa de a călători prin departamentele unei companii. Destinația e numită Management, un fel de țară despre care găsești peste tot ghiduri despre cum s-o vizitezi mai cu trebuință ori cum să apuci să-i cuprinzi toată însemnătatea în doar câteva zile.  Știu, poate te gândești ce bine ar fi să ai pași de uriaș care să te ajute să sari trepte și timp, numai să ajungi, tot dintr-o clipire, într-un vârf închipuit. Dar cum te-ai simți acolo, cocoțat pe o scară pe care ai refuzat să o parcurgi cu răbdare și înțelepciune? Îți spun eu. Te-ai prinde cu ambele mâini de marginile ultimei trepte și te-ai uita cu teamă în jos. Fără siguranța cunoștințelor și experiențelor câștigate, ai avea frică de înălțime. Probabil că echilibrul tău ar fi inexistent, fără pregătirea pe care ai refuzat-o prin graba ta de a arde etape.

De aceea, Destination:Management - programul de dezvoltare a celor de la  Coca-Cola HBC România, în urma căruia 6 tineri candidați petrec doi ani în companie și se pregătesc pentru a ocupa o poziție de manager- sună bine.  Pentru a înțelege că e vorba, în aceeași măsură, despre parcurgerea unor etape, dar și despre destinația finală, s-au gândit să construiască o aplicație online de augmented reality.

Pentru că, momentan, doar câțiva bloggeri au putut să se joace cu aplicația respectivă, aștept să văd reacțiile voastre atunci când o s-o parcurgeți. Mie mi s-a părut o completare firească și interactivă a proiectului, dar și o prezentare ingenioasă a ceea ce ce înseamnă un drum și o destinație pentru un tânăr aflat la început.


Oamenii-bandaj

Oful necunoscutului din metrou, care își poartă lacrimile în colțul ochilor atunci când te întreabă ce stație urmează, doar pentru a-ți povesti până la Victoriei multele lui probleme, te emoționează?

Prietena care crede că geanta ta e fabrică de produs șervețele numai bune de șters lacrimi la nesfârșit are rezervate 3 ore  din timpul tău? Zilnic?

Ești un magnet care a adunat ani de zile mărturisiri care ar merita ecranizări demne de Oscar?

Așază-te confortabil. 

Când suferi de sindromul eu-vreau-să-ajut-pe-toată-lumea, zilele tale pot ajunge cu ușurință să fie reduse la banale încercări de a bandaja răni urlate în gura mare. La terase deloc ascunse, în intersecții, pe scaunele unui autobuz care fuge tâmpit în direcția opusă. Oamenii cu incertitudini, căutătorii profesioniști de umeri pe care să plângă, te vor vâna indiferent de încercările tale de a te ascunde printre cei care tratează cu dispreț și superioritate astfel de manifestări.

Obișnuiește-te! Confesiunile aprinse la trei minute după ce v-ați reținut numele, decizii plasate cu brutalitate în mâinile tale, mărturisiri pe care doar psihologii ar trebui să le audă, toate astea vor face parte din viața ta. Cât timp le vei lăsa tu să facă.


Buticul închipuit

Mă bate gândul să deschid un butic. Fix pe Magheru, într-o clădire cu două statui de-o parte și de alta. Să le vopsesc fețele gri, încremenite, cu pensula, apoi să conving un copil de 10 ani să urle-n gura mare: Am deschis, avem iluzii!

O să vând entuziasm la plic, fără coloranți. Să se prepare simplu, la microunde sau pe o cărămidă, în bătaia soarelui. O să scriu pe ușă, cu litere de-o șchioapă, că adulții sunt bineveniți să-și lase scepticismul, nemulțumirile, oboseala de după serviciu la intrare, pentru o reducere de 20% la privitul zilnic al vitrinelor în care vând aer colorat.  N-o să-mi pese că-s singura care cere bani pentru o privire.

Voi servi echilibrul-cel-mult-căutat-de-oameni la ceașcă pictată cu flori japoneze în tempera. Meniul mi-l scriu pe tavan, printre norii desenați în creion, să-și ridice clienții mei mai des privirile către cer atunci când comandă porții de sănătate sau de bunăstare la pachet. Și-așa o să mă-mbogățesc eu – doar amintindu-le oamenilor dependenți de promisiuni că mai pot găsi scăpare. La mine-n magazin. În Locul unde Nimic-ul se va vinde.

foto via


MARPE IP: “Life changing experience”

Știți, viața ne ia metaforele mult prea-n serios câteodată. Cerem cu lunile ca cineva să apară din neant și să apese pe întrerupătorul ăla imaginar, doar să se facă mai repede lumină și-n lumea noastră, iar la câteva zile distanță ne găsim răspunsurile lângă un magazin cu lămpi de cristal, într-un oraș mic din Belgia. Cel puțin acolo m-am împiedicat eu de ale mele, la lumina unor becuri fluorescente, aprinse de un vânzător ce-și certa în fraze flamande lustruitorul de sticlă, în priviri adunate de pe toate continentele, în tot ce a însemnat plecarea mea în stagiul intensiv Erasmus.

Așa mi-am început primăvara asta, împărțită între Gent, Louvain-la-Neuve, Brussels și Bruge. Și vă mărturisesc că orașele astea au reușit într-un timp prea scurt să mă îmbolnăvească iremediabil de plecări, să mă scuture de traiul meu în șoaptă, să mă învețe că farmecul stă-n diferențe, în transparențe, în schimbări. Chiar și-n râsete zgomotoase în mijlocul unei rătăciri ca la carte.

Tot acolo, printre cursuri, culturi, prezentări, jocuri, echipe și alergări pe holurile facultăților, printre orele de hoinărit pe străzi frumos luminate, în soarele din pauze și-n cântecele țipate, cu toate limbile vorbite, înțelese, intuite, am realizat că planul meu pentru mine se va rescrie la nesfârșit. Oricât de mult m-aș încăpățâna eu să-i dau o formă, să îl scriu în toate agendele și jurnalele, să-l povestesc cu încredere și să-i parcurg pașii cu conștiinciozitate, niciodată nu va rămâne același. Va suferi mereu mâzgăleli cu pete de cerneală, va fi șters cu guma până la subțierea filei, acoperit de pasta albă, apoi transcris de sute de ori, în sute de culori, pe sute de caiete, în sute de contexte.

Dar destul cu stările astea tastate amețit. De-ar fi să culeg un titlul oficial al plecării mele, ar trebui să-l las în engleză, așa cum l-am citit pe toate programele, în toate mailurile și formularele: MARPE IP – Public Relations: Government Relations and Lobbying in the European perspective.  Rostit cu mândria masterandului care a găsit deschise porțile a 7 universități reprezentate de cei mai de seamă profesori, titlul acela a fost promisiunea unui program intensiv, care chiar intensiv a fost până în ultima lui clipă.

Dar nimic n-ar fi fost fără farmecul celor 60 de studenți și ale lor culturi amestecate pe străzile din Gent, în echipe, în workshopuri, în jocuri de rol, în susțineri, în pub-uri, pe bordurile însorite, în ritmurile împărțite, în călătoriile cu trenul, în mese luate pe fugă în parcuri și-n cantine. Căci a mai fost vorba și despre cum poți să-i transformi pe acești oameni, într-un timp atât de scurt, într-un grup de prieteni care așteaptă cu ochii lipiți de zboruri să se revadă. Cât de curând.

Nu o să încerc să acopăr acum toate activitățile stagiului, dar promit să vă povestesc, cât de curând, despre întâlnirile cu oficialii Parlamentului European și ai Comisiei Europene, despre vizita la Interel, una dintre cele mai importante companii de lobby din Brussels, dar și despre una dintre prezentările (despre greșelile făcute în SM de către Bertrand Delanoë) susținute cu emoțiile de rigoare în fața lui Philip Young. Apoi, de mă veți suporta, o să pornesc a vă spune puțin și despre micul orășel belgian Laarne, la pachet cu peripețiile destinate călătorilor fără hărți, așa cum am fost noi. Dar numai câteva zile de răgaz mai cer, doar pentru a mai lăsa puțin la decantat toate ideile care s-au lipit de mine la întoarcere.

Până atunci, Huffingtonpost a scris despre noi, iar eu mai lipesc câteva fotografii pe blogul ăsta, tot cu ștampila amintirii pe spate: “From Belgium with love!”


Conținutul unei valize de pasager tânăr

Plecările, oricât de departe ar fi ele, încep și se termină cu alegeri. De haine, îndeosebi. De stări, câteodată. La ce renunți atunci când pleci? Cum alegi ce să iei cu tine? Care e formula matematică ce poate să-ți despice șifonierul în două și să-ți împacheteze, fără efort, hainele pe ținute și stări? Ce cuvinte magice pot să oprească piruetele făcute pe nervii tăi întinși, fix în momentele în care gândurile tale au zburat deja departe?

Pe vremuri, plecările se anunțau prin scrisori lăsate pe mesele de bucătărie, în cuvinte conturate cu cerneală întinsă de lacrimile călătorului care știa întotdeauna că se va întoarce schimbat sau deloc. Astăzi – fără gânduri multe, doar cu fuga obișnuită de a bifa necesarul unor zile petrecute departe de propriul univers, prea rar lăsat să se descurce și singur. Așa ajung și nervii să se amețească  în toată povestea asta cu aruncări de la distanță a rotocoalelor de haine, strânse de-a valma într-o bilă mare de mohair și catifea, presate între fermoare gata să crape de ciuda vitezei cu care totul se învârte în jur.

5 cărți. Ba nu, 3. Hai, una, oricum n-o să ai timp să citești. Bine, rămân doar studiile alea printate în geanta de umăr. Rochii? Toate! Nu, nu. Pe culori. Cu și fără volane, pliuri, mai lungi, mai scurte. Ok, lasă teancul ăsta deocamdată. Toc, fără toc, cizme, pantofi, închiși, deschiși. A, ăsta-i tot spațiul? Dar tocurile… Fie. Încheiate-n nasturi, cu flori, simple, complicate, 15 împachetări de bluze, 1 trench, evazații, costumul. Aparatul foto, pălăria. Vremea? Nu mai contează.  2 oameni să se așeze pe valiză acum, trebuie testată răbdarea fermoarelor!

La fiecare plecare mă-ntreb același lucru.  Câte kilograme de așteptări trebuie să mai care un pasager tânăr într-o valiză?

Eu plec. Aici. În plus, vă las și c-o poveste frumoasă a orașului în care o să stau până în aprilie.


Lady Bloggers Party

V-am mai zis prin alte articole că, încă din clasele primare, am început să-mi notez haotic Tot ce credeam eu că e demn de a rămâne o amintire la care să mă-ntorc. În acest cuprinzător Tot intră chiar și o listă a cadourilor primite de la an la an, descrise en detail, atât de en detail încât și Balzac ar fi gelos pe mine, eleva sârguincioasă dintr-a IV-a E, care ținea un fel de registru al păpușilor, puloverelor și dulciurilor primite. Ce să zic, o copilă norocoasă!

În egală măsură, mereu cuprinsă de obsesia cruntă de a-și dori să-și amintească, în amănunt, toate momentele frumoase, copila a dezvoltat și-o adevărată pasiune pentru detalii, nuanțe, potriveli, lucru care a lăsat-o cu greu să scape de pasiunea asta de a aduna amintiri. Tocmai de aceea, probabil că într-o lume a mea aș fi fost deja îngropată în colecții de ambalaje colorate, surprize, albume, carnețele cu foi parfumate, fotografii ale pietrelor pe care am călcat, precum și alte nimicuri asemănătoare, numai bune să reconstituie în amănunt stări, perioade, povești.

Ca o dulce aducere aminte a vremurilor în care căutam mai mult să-mi amintesc, decât să uit, azi am înșirat cadourile primite vineri, la Lady Bloggers Party, pentru o tipică fotografie de “familie” asortată, doar pentru a vă arăta cât de bine s-au potrivit ele cu mesajul conturat pe o cană, cu ocazia altui eveniment frumos, preparat acum câteva luni.

Mereu altfel, dar întotdeauna cu același mesaj optimist, colorat, asortat la stările oamenilor din online, dovadă de consecvență plăcută, demnă de încurajat. Așa s-ar traduce inițiativele celor de la Vodafone România, care au început să se simtă chiar confortabil într-o comunitate pe care reușește cu naturalețe să o surprindă frumos de ceva vreme.

Pentru partea de liste, nume, alegeri, întrebări, curiozitate ținută în frâu, felicitările și mulțumirile merg către Manafu. Și-a demonstrat, din nou, calitățile de bun organizator :) Pentru cartea aceea frumoasă din centrul fotografiei și acceptarea invitației mele, mulțumirile se duc către Ionuț.


Frânturi de 8

Joi, 8 martie

Gânduri despre Ei, cămășile albe alese în grabă, părul vâlvoi, florăria din stradă. Pașii grăbiți, servieta, gândul la Ele. Plimbările între zâmbete galante, misterioase. Dansul genelor curbate și alungite de rimel. Cutele imaginare ale rochiilor,  netezite din două în două cuvinte. Fâstâceala plăcută, așteptarea cinelor, florilor, privirilor. Ei – teribil de evazivi, teribil de misterioși, cu intenții ascunse în buzunarele hainelor bleumarin.

“Marți, 3 iunie
Femeile reușesc adesea cu gesturi prin care bărbații pierd. Cu câtă grație, cu cât talent, se face așteptată o femeie! Ea întârzie atât cât să-ți dea senzația că apariția ei este fenomenală, sărbătorească; că n-ai mai fi putut aștepta nicio clipă mai mult. Așteptarea unei femei care întârzie (și, uneori, nu vine niciodată) e ocupația “destinală” a masculinității. Exemplarele cuminți, previzibile, punctuale n-au succes. Preferăm hărțuirea, exasperarea, neliniștea, jocul. Mersul pe sârmă între viclenii, farmece și șolduri. “
Andei Pleșu, Note, stări, zile
  ***

Azi vreau ca Ei să realizeze că a ceda teritorii e o artă. Alegere, nu abandon.

Mai vreau ca Noi să ne pricepem lumea și-n absența lor. Cu demnitate, cu eleganță. 

Azi  am/au/avem nevoie de un răsărit glorios!

foto via


Ca c’est Paris

V-am arătat oamenii, vitrinele, i-am dedicat Parisului meu drag fragmente importante din căutări strânse ca-ntr-un mănunchi și conturate sub un titlu simplu - balada călătorului. V-am povestit despre ferestrele care dau în St. Germain, plimbările din Bercy, ceaiul savurat pe treptele Louvre-ului, închipuirile din Versailles, despre șansonetele din Montmartre…

Povestea asta frumoasă nu se încheie aici. Va continua până când copila care își notează gândurile pe filele acestea virtuale va învăța să-și tasteze și frazele cu accent franțuzesc. Dar până la un Atunci, hai să ne mai pierdem pe străzile lui încă o dată! Fie și într-o zi de marți.


Continuarea numelui e funcția?

Prin anul I de facultate mi-am dat seama că o simplă prezentare cu nume și prenume poate spune prea puțin despre tine unui om care, la 3 secunde după ce te va cunoaște, te va și uita. Nu a fost greu să realizez că “- Salut, sunt X“, alături de o strângere ușoară a mâinii, o privire rătăcită și un moment de pauză din partea interlocutorului, marcau, cumva, așteptarea unei continuări firești “…și lucreaz pentru agenția (introduceți nume), ca (introduceți funcție)…”

Reacție ca după tipar: lărgirea zâmbetului atât de reținut la început, purtarea unui small talk profesionist, identificarea intereselor comune, de multe ori împachetate într-un ambalaj de piesă de teatru jucată până la ultima replică “- Știam eu că ne-am întâlnit la evenimentul Acela. Nu? Atunci cu siguranță am avut un schimb de mail-uri. Sigur nu? Ai lucrat înainte Acolo? Nici asta? Dar numele  îmi pare atât de cunoscut…”

Apoi să observi cum, treptat, zâmbetul acela forțat se transformă într-o țuguire caraghioasă a buzelor, semn că era timpul ca numele tău, atașat acum la o funcție, să fie plasat într-un buzunar, aruncat printre alte multe nume lipite de titulaturile lor, numai bune în situații de lipsă de fonduri și dorințe de sponsorizări.

Atunci mi-am dat eu seama, poate mai târziu decât trebuia, că ceea ce facem cu timpul nostru ne reprezintă și ne prezintă în fața celor pe care-i cunoaștem. Că poate nu e un motiv de supărare faptul că un om te va uita în puține secunde (sau te va scoate din buzunarul cu nume doar în cazuri de maximă urgență), dacă tu, în acel scurt timp pe care îl ai la dispoziție, nu vei avea nimic interesant de spus despre tine. Dacă tu nu vei reuși să realizezi ceva considerabil, care, în timp, să se transforme într-o prelungire firească a numelui tău.

Nu zic că e sănătoasă schimbarea asta stranie pe care o tot observ pe la diversele întâlniri sau evenimente, în care oamenii ajung să-și prezinte mai întâi funcția, compania pentru care lucrează, și, în funcție de sclipirea plină de interes din ochii interlocutorului, să continue și cu un nume rostit încet, doar cât să completeze tabloul unei prezentări ca la carte. Tot ce zic e că ar trebui să ne dăm seama cam cât de important este să știm să ne prezentăm în fața oamenilor cu mai mult de un simplu nume. Cu mai mult de o simplă funcție. Să învățăm cum să rămânem în mintea lor poate mai mult de 3 secunde.

foto via


Pagini de jurnal în văzul tuturor