Ma gandesc doar ca avea, mai ales seara, momente de linistire a simturilor, mai calme, in care cuvintele ii semanau putin cu mormaitul soldatilor marsaluind fiecare in partea lui.Ii zaresc si acum chipul obosit printre picaturile reci. Prea reci, gandeam eu pe atunci, pentru o fiinta atat de istovita. Ii picurau minutele si nu simtea decat o invaluire calduta pe sub paltonul de stofa groasa. Nu era doar timpul, caci si timpul nu a trecut… a fost. Ii sunase ultima bataie si intunericul era din nou tacut. Ochi albastri, pleoape de ceara intarita, batai slabe. Liniste si zgomot. Dureros de negru era cerul noaptea, dureros de stinse erau si stelele dar nu era nimic dureros pentru fiinta istovita. Credea ca linistea nu este cuviincioasa, isi acoperise fata cu mainile si astepta zgomotul. Si scartaitul tramvaiului a adus lumina… Minutele se adunau pe un scaun rece. Tacerea crestea doar intre noi…
