Când crești în liniște, sunetele se înghesuie mai clar în mintea ta. Asta am crezut mereu.
Cu un deget ridicat în aer, conduce orchestra. Pe rândul din față, cu o ușoară grimasă la notele înalte, desenează cu mâna intensitatea fiecărui instrument, în timp ce privește, cu ochi ușor deschiși, mișcările dirijorului. Lângă el, cu palma apăsând reverul hainei, de parcă ar fi uitat să mai expire, unui alt tânăr îi sclipesc ochii la fiecare ritm mai intens al clapelor. Sunt spectacolul din fața spectacolului, atât de frumoși în uitarea asta de sine pe un Adagio al lui Edvard Grieg.
Și-atunci îmi aduc aminte, când îi văd pe ei, cei care trăiesc muzica clasică, cât am privit-o eu în relație cu scrisul pentru a putea s-o înțeleg. Prin cuvintele și notele care prind atâta putere dacă-s aranjate cu măiestrie în fraze și bucăți muzicale, cât să pară un drum. Acel drum care te ajută să uiți, dacă vrei să uiti, să zâmbești, chiar și de ți-e greu să găsești motivele, într-o sală în care cineva poate conduce o orchestră, într-un tricou, pe un scaun al Ateneului. Fie și imaginar.
Urmăriți pagina de Facebook a Festivalului Enescu, pentru a prinde portretul tinerilor care participă la Concursul Internațional George Enescu, prin hashtag #SoulsOfEnescu.
