Aceeași senzație de gol când ajung la colțul străzii. E piatră pe jos și multă liniște lăsată de curțile fără case. Prin multe am copilărit, iar acu sunt prea înaltă să-mi rămână privirea la nivelul gardurilor. Văd tot. Și-s prea multe lucruri lăsate în urmă de oameni care n-au luat nimic acolo unde s-au dus. N-am înțeles o vreme ce-s cu toate emoțiile astea trăite de-a valma de la un capăt al străzii la o poartă a casei, până-n dimineața în care o curte goală era aproape de curtea mea. Aseară am vorbit despre eternitate, ca despre lipsa unui început pentru lipsa unui sfârșit. Cum se împarte viața între nebunie și prudență. Cu tata, la aceeași masă de bucătărie unde s-a stabilit ordinea lumii, doar ca-n momentul următor să fie pusă, din nou, sub semnul întrebării. Apoi, am aflat că albinele trăiesc un an de muncă, apoi mor. Le-am simțit…
