De-a lungul Dâmboviței am alergat o perioadă lungă (și cu ceva ani în urmă), mai mereu atrasă de ordinea stabilită-n funcție de orele apusurilor care-i colorau cu precizie apa, într-un soi de exercițiu de potolire a gândurilor. Singurul exercițiu de potolire a gândurilor pe care mi-l permiteam într-o zi. Nu despicam alergatul în disciplină, luptă cu propriile-ți limite sau mindset. Pe-atunci mi-era o simplă obișnuință de ritm, cât să ducă la sincronizare între pași și rezolvări. Cumva, km parcurși aduceau soluții, uneori, forțate, pentru situații de nerezolvat la pas domol. 1 km/decizie, în perioadele cu programări la nivel de secundă. Era drumul dintre poduri, măsurat din ochi, cu ture până la epuizarea certurilor cu mine. Cu mai multă muzică și mai puține setări de performanță. De perioada traseelor diferite am trecut repede, după două episoade de “nici nu știu unde să chem taxi-ul”, câteva de aproximări greșite ale nivelului de…
