L-am primit pe o foaie împăturită în patru. A fost cu deschis lumina după miezul nopții, așezat pe covor în poziție turcească și analizat până în detaliu cu zâmbet până la urechi. Un baiat și-o fată în stânga, brazi în jur, un avion cu urechi și-o linie imaginară care mă trimitea la Paris de ziua mea. Nici nu știu dacă am mai văzut ceva după. Țineam în mână un desen care mă transporta direct în cel mai frumos vis. 5 luni mai târziu, eram la o măsuță cochetă din Place du Tertre și priveam artiștii strânși mușuroi în dreptul umbrelelor. Am fost boemă până la limita cu clișeul, fără să-mi pese că Parisul meu începe să arate diferit de Parisul din realitate. Parisul văzut de mine e pastelat, cu balcoane înguste, acoperite de mușcate roșii. Te lasă să ațipești pe iarbă, în fața catedralei Sacre Coeur, după ce te-a amețit cu sutele de…
