Te îmbată fumul din hală. E o căldură care-ţi sufocă aşteptările, fără legătură cu temperatura. Consumul emoţional este, pe alocuri, până la epuizare. Până la ochi care strălucesc în lacrimi pe o scenă în care se moare la fiecare zgomot, la fiecare şoaptă. Priveşti fascinat. Ochii ţi se usucă. Uiţi să clipeşti. Oamenii ţi-au spus că e teatru, dar tu vezi o lume întreagă. Ţi-au zis că sunt actori, dar ce se întâmplă acolo e mai mult de o interpretare. Te înspăimântă. Cu toate astea, te lipeşti şi mai mult de scaun. Imaginaţia ta nu a ajuns niciodată acolo, aşa că asişti împietrit la nebunia unor oameni care-şi negociază sufletele cu sânge, şi-au pierdut limitele. Da, le-au pierdut pe toate, simţi asta atât de puternic, încât şi tu pari lipsit de limite. Nebuni, îţi zici, dar cum este posibil să faci parte şi tu din nebunia aia? Nu mai eşti…
