Cu o săptămână înainte de semi, cam cât am parcurs la pas domol Cișmigiul, mi-am făcut în minte un rezumat rapid al relației mele cu alergatul în acest an. Mă întrebam de inconștiență, motivație, ce fac bine, cât trebuie să mai insist până a reveni măcar la vechile mele rezultate. Nu eram unde mi-aș fi dorit să fiu cu o săptămână înainte de un semimaraton. M-am “răsfățat” în primele luni din an cu o nouă bronșită și o suspiciune de astm bronșic. De la alergări lejere am trecut rapid la oboseală cauzată de simpla traversare a unei străzi. Prin martie am început să prind curaj, iar după o combinație de sală-ture de parc, am revenit la 10-12K, cu tot meniul de dureri la pachet. Creșterile au fost complet nesemnificative după acest moment. Al treilea an, al treilea semi-maraton DHL, traseu complet nou. Cu gândul la primul meu semi parcurs tot în zonă. N-au rămas prea multe emoții pentru…
Un traseu continuu
De-a lungul Dâmboviței am alergat o perioadă lungă (și cu ceva ani în urmă), mai mereu atrasă de ordinea stabilită-n funcție de orele apusurilor care-i colorau cu precizie apa, într-un soi de exercițiu de potolire a gândurilor. Singurul exercițiu de potolire a gândurilor pe care mi-l permiteam într-o zi. Nu despicam alergatul în disciplină, luptă cu propriile-ți limite sau mindset. Pe-atunci mi-era o simplă obișnuință de ritm, cât să ducă la sincronizare între pași și rezolvări. Cumva, km parcurși aduceau soluții, uneori, forțate, pentru situații de nerezolvat la pas domol. 1 km/decizie, în perioadele cu programări la nivel de secundă. Era drumul dintre poduri, măsurat din ochi, cu ture până la epuizarea certurilor cu mine. Cu mai multă muzică și mai puține setări de performanță. De perioada traseelor diferite am trecut repede, după două episoade de “nici nu știu unde să chem taxi-ul”, câteva de aproximări greșite ale nivelului de…