La pas, pe străzile înguste. În alergare, pe poteci de trekking. În viteza mașinii, cu opriri multe. Cu ochii după plaje ascunse sau în căutarea vilelor văzute în depărtare, cocoțate pe stânci abrupte. Pe toate le-am făcut și fiecare mi-a descoperit bucăți diferite din Coasta Amalfi. Positano e orașul-vedetă al coastei. Toți vor să îl vadă, să îl fotografieze și să se piardă pe străzile lui. Îi înțeleg, m-am simțit instant atrasă să-i văd fiecare colț, să descopăr fiecare priveliște, fiecare magazin cu ceramică și fiecare restaurant cu pizza. Nici măcar agitația turiștilor care mișună constant pe străzile înguste nu mi-au luat din bucuria de a descoperi orașul. Nocelle e cel mai darnic în view-uri spectaculoase – te ridică până aproape de nori și-ți arată golful Positano și Marea Tireniană de la înalțime. Îți face cunoștință cu muntele, cu strugurii, cu smochinele coapte, cu trăitul într-un ritm mai lent. Ravello…
Ce mai fac
Mi-am luat 3 zile libere de la tot. Job, oameni, contexte. Am plecat din nou în Brașov, orașul care pe mine mă liniștește, să revin la o rutină sănătoasă pentru mintea mea. În cele mai multe zile, asta a însemnat trezit în jur de ora 7 AM, ieșit la alergat sub Tâmpa, mult citit afară, vizitat librării și magazine de hobby, mers foarte mult pe jos, cât de mult în natură, stat pe bancă sub bătaia soarelui, prezență în ceea ce trăiesc, somn nu mai târziu de 10:30 PM. Analiză spre 0, trăit cu prezență spre 100. 3 zile de reset, pentru continuări cu mai mult echilibru. Vin după două luni de stres intens, cu oameni dragi trecuți prin boală, frică atașată la tot, timp petrecut cu ochii în ecrane, într-un volum tot mai mare de muncă, cu puțină mișcare fizică. Rețeta simplă de ajuns cu pași siguri la un…
Provence
Cineva îți cere să pictezi esența Provence-ului într-o vedere. Ce culori folosești? Ești într-un lan de lavandă parfumată, privești un oraș cocoțat pe stânci sau încerci să prinzi, printr-un colț de fereastră, ce e dincolo de zidurile unui Château cu obloane bleu care ți s-a lipit de suflet? Greu, știu. Eu aș schița cum se răsfață la soare roțile mari de brânză, aliniate în standuri de lemn în dimineața unui “jour de marche”. Cum cade lumina de apus pe dealurile verzi ale Luberonului. Sau culoarea vinului băut în liniște, cu privirea la asfințit. Poate ce-am simțit într-o mică biserică decorată cu buchețele de trandafiri roz la fiecare rând de scaune, în care cânta Halleluiah, varianta aia bună a lui Jeff Buckley. Culorile pământului. Ocru, galben, maro, nuanțe infininite de roz și roșu, în contrast cu verdele pinilor și albastrul cerului. O masă ascunsă într-un colț de stradă pietruită. Aș picta lumina.…
Lisabona
Am patul meu așezat la geam, cu vedere la florile mov de Jacaranda lipite de casa de vis-a-vis. Am picioare obosite de la atâta piatră cubică, 3 hărți rupte la colțuri, post-it-uri cu locuri de văzut și o bucată din Pão de Deus mușcată pe drum de la atâta poftă. Bine am venit în Lisabona! Prima zi e de umblat pe străzile din Baixa și Bairro Alto fără planuri, de făcut cunoștință cu Pasteis de Nata și de răcorit picioarele în Tajo. A doua zi ajungem în Belem, Graça și Alfama, apoi ne mai pierdem puțin prin castele, catedrale și tramvaie vechi. A treia zi o luăm la pas lejer prin muzee, le testăm înghețata și ne luăm brevet în sesizat diferențele dintre patiserii. A, și luăm cu noi cât Azulejos ne încape în bagaj și în memoria telefoanelor. Sper că multe! ***
1 zi – Păstrați-vă timp!
45 de km de mers pe jos în 5 zile. Nimic ieșit din comun, librării răscolite, muzică liniștitoare și străzi atât de cunoscute, în vizită la casele altora sau ale nimănui. N-a fost un reset total, mintea mi-a alergat întruna la ce aveam de făcut peste una sau două săptămâni, dar s-a așezat o ordine în priorități. Nu fac recomandări generale. La mine funcționează câțiva km alergați sau parcurși la pas domol. O oră la sală. O carte bună. Privit minute în șir un fragment din natură. Să creez ceva-orice. Descoperit un loc nou. Timp cu mine. Orice ar funcționa pentru voi, păstrați-vă timp. Al vostru, nu împărțit cu alții. De trăit încet sau intens, după cum vă e bine.
5 zile – Mai mult de atât
Etta James – Lovin’ Arms, a patra oară. Mi-aduce aminte de o seară pe Mendeleev, lângă vitrina cu argint, prinsă într-un joc de fulgi moi ce se așezau pe haină, strălucitori în crâmpeie de lumină roz-portocalie. Eram bine, atât îmi aduc aminte, senzația de bine absolut care m-a cuprins pe strada pe care o parcurgeam, zilnic, de mai bine de un an. Soundtrack al liniștii, așa-i zic. 3 ani mai târziu e pe repeat într-un bar cu bibliotecă, în mijlocul zilei. Me-time cu o carte așezată pe fesul copilăresc și gânduri agitate de un pahar de rose, într-o încăpere cam rece. Flancată de 2 mașini de scris Optima, luminate de lămpi metalice care mi-aduc aminte, curios, de un compas ruginit din copilărie. Mi-am început ziua cu gândul la o prăjitură învelită-n ciocolată, iar 3 ore mai târziu rumegam, într-o încăpere goală, propriile-mi gânduri. Mi-e dor de scris. De scris liber, fără număr limită…
Puritate, Jonathan Franzen
Am citit-o în trei seri, pierdută cumva în nebunia personajelor, în tristețea contextelor, în structura relațiilor. M-am lăsat prinsă ore întregi în pasaje și dialoguri de-o intimitate șocantă, în încercarea de a-mi da seama de ce o simt atât de incomod, dar continuu într-o fascinație pentru scriitura care sapă puternic într-o temă atât de actuală precum complexitatea moralității. Puritate a fost prima mea întâlnire cu Jonathan Franzen. Fără menajamente și treceri lejere între secvențele povestite, a fost o întâlnire sinceră, ca cea mai limpede oglindă așezată în fața imperfecțiunilor, cu oameni povestiți, apoi lăsați să dispară, dar mereu într-o relație aproape de nezdruncinat față de bagajul moștenit de la o generație la alta. Las câteva idei subliniate, cu recomandarea unei întâlniri cu această carte. Vrei să afli teoria mea despre secrete? (…) Teoria mea e că identitatea constă în două imperative contradictorii. (…) Imperativul de a păstra secrete și imperativul de a le divulga. De unde știi că ești o…