2020

Ca mulți alții, am pierdut oameni dragi. Pe unii dintre ei nici nu am putut să îi conduc pe ultimul drum. Am mers la biserici, dar anul acesta n-a purtat nimeni rochii de gală și costume festive, ci aveau toți lacrimi în ochi, fețele acoperite de măști și se uneau într-o mare de negru. Mi-am spus cuvintele de despărțire în gânduri, am înfruntat locuri pline de amintiri, unde oamenii existau în urmă cu doar câteva luni, în care încă există căni de cafea, plante, papuci lăsați la margine de birou și tone de amintiri. De parcă ieri se râdea cu putere și azi e doar o liniște care-și așteaptă oamenii înapoi.

Ca mulți alții, am simțit anxietate. M-am zbătut să-mi țin echilibru pe contexte subțiri cât un fir de păr. De multe ori, sensul părea că se subțiază cu fiecare dimineață care semăna cu cea de ieri, de alaltăieri, de luni de zile.

Ca mulți alții, am obosit. Pe alocuri, până la epuizare.

Ca mulți alții, m-am ținut cu dinții de obiceiurile bune. Și când cele de dinainte de pandemie nu-și mai aveau loc în izolare, mi-am construit unele noi.

Cu toate astea, sunt recunoscătoare. Fiecare pierdere și fiecare schimbare m-a apropiat tot mai mult de prezent. Am savurat mai mult bogăția fiecărui moment și simpla plăcere de a exista. Am exersat adaptarea rapidă, fie ea forțată, impusă. Am învățat să-mi construiesc binele și frumosul acasă, în liniștea camerei în care s-a construit pasiunea pentru brodat. M-am jucat mai mult cu gândurile, cu întâlnirile, cu obișnuințele. M-am simțit în largul meu în liniște, departe de discuții fără sens și întâlniri sociale impuse. Introversia mea s-a manifestat pe deplin, așa că am făcut ce știu eu mai bine: am gândit, am creat și am rezolvat.

Ca mulți alții, sper la un an mai bun. Și dacă nu va fi, cât îmi va sta în putere, promit să nu mă opresc nicicând din a mi-l construi.

Leave A Reply

Navigate