După ce priveşti o resuscitare, îţi dai seama că în mâinile acelea care au apăsat ritmic pe pieptul pacientului au stat şi toate inimile celor care au aşteptat înspăimântaţi, în spatele unor uşi sau la doi paşi de maşină. A fost, de fapt, o resuscitare în lanţ, pe care, în momentele întâmplării sale, nu ai voie să o priveşti altfel decât medical, controlat, hotărât. Poate chiar uşor rece. “În meseria asta trebuie să ai mai întâi reacţii. Nu sentimente. Alea să apară doar când sunt spre binele pacientului, când, de exemplu, ştii că dacă laşi un om în ambulanţă, să-l ţină de mână, e posibil să-l ai liniştit până la spital. ” După o zi ca voluntar pe salvare, am înţeles perfect de ce. *** La etajul 1, doamna asistentă Lia îmi preia întrebarea de om ameţit de somn într-o sâmbătă la 8 dimineaţa. Îi recunosc chipul din imaginea Claudiei, îi…
