Jurnal – Mihail Sebastian

“Look in my face, my name is Might-have-been!”

Am dat ultima pagină a jurnalului și-am suspinat a încheiere, știind că-n cinci luni de la pasajul de mai jos viața lui Mihail Sebastian va rămâne doar în operele sale.

Nu pot să spun și nici să scriu nimic. Vorbele nu mă ajută. Rămâneam uneori pe loc, să privesc cu atenție priveliștea, cu gândul să-i fixez în memorie conturul, dar totul e mai variat, mai complex și mai misterios decât pot ține minte. Sunt probabil foarte bătrân. (…) Simt nu știu ce oboseală veche și duc cu mine, peste tot, incurabila mea tristețe.

Așa i-a fost și viața, variată, complexă și mai misterioasă decât îi pot face eu dreptate în câteva rânduri. Aproape 600 de pagini de trăit, cu vise notate în toată complexitatea lor, refugiat în muzică, ajunsă aproape o obsesie care-i aducea întotdeauna consolare, cu teatru născut din exaltări, cu bogăție de detalii în scris, atât de mult și atât de minunat scris.

Cu o poftă de trăit armonios, a fost un om nostalgic, fermecător, critic cu sine, curios, cu “bouffees de vitalitate” în fața celor mai crunte scene de război. Un om sensibil, care folosea literatura ca “un narcotic” în fața pierderilor, a lăsat în zeci de pagini gânduri, blocaje, analize care au dus la realizarea unor piese de teatru minunate. Cu libertatea mereu provizorie, a sperat la pace și a reușit să o trăiască pentru puțin timp.

Am citit Jurnalul ca pe o mărturie a unei epoci și o definire a unei personalități, în care orașele purtau din valorile prețuite de oameni și cădeau odată cu ei, unde fericirea se purta discret, dar în profunzime, printre cărți, muzică, teatru și bun gust.

Erau în mine – sunt încă în mine – aptitudini de fericire – un anumit elan, nu știu ce lirism, o mare încredere în lumină, în seninătate, în viață, o anumită căldură, o nesfârșită putere de a iubi…- și toate, toate au fost înăbușite, ruinate, pierdute. Războiul e o catastrofă care uneori copleșește – și mă face să le uit – nefericirile mele vechi, dar alteori le adâncește, le subliniază, le menține treze, ca pe niște răni mereu sângerânde. Mi-e necaz pe mine că scriu atât de prost, dar e o nevoie de a spune, a striga, de a libera – măcar prin urlet – ceva din oribilul meu coșmar.

Leave A Reply

Navigate