3 zile – Camera

Mobila era maro mat, cu model pe uși. Abțibilduri de la gume de mestecat lipite la interiorul ușilor și zornăitoare de tot felul prinse de mânerele rotunde. Corpul central venea deasupra pernelor, încărcat cu lumânări parfumate, poze și cutii de bijuterii colorate, cumpărate din alocații sau bani strânși din pachet. Două păpuși în mijlocul patului, pe cuvertura lucrată de mână, priveau țintă la ușa care se închidea mereu cu zgomot, prin ridicare puternică de clanță. Televizorul stătea șui pe comoda cu oglindă și taburet asortat, cu model verde din satin. Acolo, sertarul care se deschidea mereu într-o parte ascundea șalurile gălbui, cu franjuri, ale mamei. În fața oglinzii, câteva sticluțe de parfum goale, rânduri de mărgele și colecția de săpunuri. Cutiile cu amintiri, legate cu fundițe, aveau capacele rupte, lăsând să se vadă colțuri de șervețele, foi desenate și sclipiciuri inutile. Geamul dădea în hol, motiv pentru care pisicul familiei își făcea mai mereu culcuș la picioarele noastre.

Le-am văzut, în detaliu, pe toate, imediat ce-am închis ochii. Cu dor, e singura fotografie mentală pe care o mai am din camera copilăriei mele.

Când am găsit casa de lângă parc, replică sofisticată a unui fragment de copilărie, am iubit-o cu disperare.

Tot cu mobilă maro și modele pe margini, în formă de ciorchine. Un scrin lung, cu mânere de metal și ticsit de cărți, care susține toată averea mea de gablonțuri, urme ale călătoriilor, cutii pictate boem, rotunde, pătrate, de toate dimensiunile, care ascund alte nimicuri sentimentale, pe care le tot deschid, le admir, le așez cu grijă la loc, de parcă ar fi comori. Lângă, e bijuteria casei, un dulap în două uși cu geam și cu picioare curbate, aducătorul de wow-uri în casă. L-am găsit cu bibelouri bulgărești și veselă prăfuită, l-am adus la viață cu sticluțe cu parfum și jurnale. Geamurile cu rame de lemn sunt mari, intră lumină bună din balconul spațios, care se închide cu ușă scârțâitoare.

E cea mai imperfectă cameră în cel mai imperfect apartament de lângă cel mai iubit parc. I-am lipit poezie pe-un perete, l-am tapetat cu poze din Paris, i-am gândit fiecare colțișor să respire acasă. Are urmele unei familii care nu e a mea, prin valize vechi moștenite în debara, carafe de sticlă subțire, care au ținut când limonadă, când flori, și liniște. Câtă liniște! Și duminicile acolo, vai, duminicile acolo! Când cobori să-ți iei lapte, dar faci un ocol să vezi lebedele și casele vechi, să dai nas în nas cu alergătorii, apoi mai stai puțin pe o bancă să privești lacul și dai și-o fugă până la florărie, să zici bună dimineața și să-ți scufunzi fața într-un buchet cu lalele proaspăt aduse.

“La tine acasă e ca la muzeu!” Am auzit-o de atâtea ori. De la asta am și plecat, de fapt, înainte să povestesc în cuvinte două fotografii care-mi sunt atât de vii în minte. Am dat copy paste unui paragraf

Having lots of stuff and having lots of chaos around you is like a way to hide,” reflects Welch. “These little piles of books just grow everywhere like stalagmites and stalactites. I definitely need to be with my own thoughts and listen to music and read and write. It’s kind of how I make sense of the world.”

Ascult muzică, citesc și scriu. Sunt cu gândurile mele. It’s kind of how I make sense of the world!

Leave A Reply

Navigate