Interviu: “Văd viața în cadre”

Cand Simion Buia mi-a propus să răspund la câteva întrebări despre relația mea cu fotografia, sub titlul Văd viața în cadre, am știut că există doar două posibilități: să mă împiedic în emoția de a aborda o pasiune veche, care a rămas mereu doar la acest stadiu, sau să mă las ajutată de comunicarea vizuală, pentru a oferi răspunsuri justificate, fie ele împachetate, pe alocuri, în imaginar.

Cu mulțumiri pentru întrebările istețe, iată și rezultatul:

Simion Buia: Inainte de ale dumneavoastra sa vorbim de ale altora: cum vi se pare evolutia fotografiei si a fotografilor in ziua de azi, in Romania si aiurea?

Carmen Rusu: Cred că fotografia a căzut, tot mai mult, în mâinile amatorilor. Lucru de înțeles, venit natural odată cu evoluția aparaturii fotografice, a simplificării unor procedee de lucru, chiar odată cu necesitatea omului modern de a-și aminti mai des, într-un context în care își consumă existența cu viteză accelerată. Însă, prea grăbiți, prea concentrați pe imaginea lor, aceștia renunță la privirea încărcată cu dimensiunea temporală, ce lasă spațiu detaliului, în favoarea unor traversări nepăsătoare. Și a unei fotografieri nepăsătoare, care își are ecoul într-o asumare nejustificată a profesiei de fotograf.

Observ, tot mai des, că a început să se vândă cu discount iluzia lui cum să…, în nu-știu-câți pași. Și nu intenția unui studiu al fotografiei mă deranjează, cât superficialitatea rețetelor oferite posesorului de aparat foto, care-și oferă încântat banii, crezând că va ajunge un Brassai peste noapte.

Cred că evoluția fotografiei își intersectează drumul cu evoluția vizualului. Mai puțină artă fotografică, mai multă imagine comercială. Mai puțini fotografi, mai multe servicii foto. De asemenea, o distincție tot mai clară între a privi și a vedea.

SB: Facebook demonstreaza incapacitatea estetica a celor care fotografiaza. Ma uimeste curajul oamenilor care posteaza imagini ce reflecta o dezordine mintala greu de imaginat. Nu demitizeaza fotografia, ca arta?

CR: Dacă îmi aduc bine aminte, Nicholas Mirzoeff scria relevant, rece, despre arta care nu mai este așa cum o știm noi, despre o cultură vizuală care transformă, treptat, mărita istorie a artelor într-o istorie a imaginilor. Există, într-adevăr, o dizolvare a cuvintelor și imaginilor într-o reprezentare nediferențiată, unde se nivelează toate distincțiile existente. Arta contemporană în sine se decanonizează, textul și imaginea ajung să coexiste, pentru a face mai facilă decodarea mesajului. Este tot mai evidentă dematerializarea imaginii. N-ați observat, oare, că până și puținele cuvinte pe care mai le avem de spus au ajuns să fie plasate în interiorul fotografiilor?

Ce a fost schimbat de cultura digitală? Totul și nimic. Suntem aceeași creatori permanenți ai identității noastre, împachetați în discursuri, construind percepții. Suntem aceiași oameni care au din ce în ce mai puțină răbdare să simtă, să privească, rezumându-se, de multe ori, la a vedea și aprecia superficial. Poate ar fi mai just să nu traducem prin curaj tot valul acesta de fotografii lăsate la întâmplare pe Facebook (și nu numai). Să le înțelegem prin graba care a ajuns să ne definească. Iar, în această fugă după aprecieri instant, senzații de moment, apartenența la cine-știe-ce comunități virtuale, esteticul are tot mai puține șanse să supraviețuiască.

SB: Public Relation, Marketing si Social Media bine “administrate” – pot face dintr-un fotograf oarecare un fotograf anume? Exista retete? Care sunt ele?

CR: Nu m-am considerat niciodată fotograf și nici nu am reușit să-i găsesc acestui termen o definiție îndeajuns de cuprinzătoare, pentru a-i face dreptate. Poate și pentru că nu mi-am propus niciodată să scot fotografia din sfera pasiunilor care mie îmi vindecă nu ego-ul, ci sufletul. Așadar, răspunsul meu va fi din poziția celui care doar intuiește toate aceste implicații.

În absolut toate domeniile pe care le-ați menționat mai sus, trebuie să știi să privești. Eu, de exemplu, iubesc fotografia la fel – sau poate mai mult – decât toate titulaturile care îmi validează experiența profesională. Asta doar pentru că le mai pot practica pe toate cu aceeași pasiune, răbdare, determinare de care ai nevoie și atunci când fotografiezi. Cu toate acestea, o să fac referire la Relațiile Publice. Ele aduc, poate, cele mai prețioase lecții de imagologie, semiotică și cultură vizuală, care, într-adevăr, ar putea transforma un  fotograf oarecare  într-unul cunoscător al istoriei și evoluției unor fine mecanisme care stau în spatele artei fotografice. Sunt domenii de activitate care-ți construiesc rădăcini, îți devin adevărate porți către noi cunoașteri, te pregătesc și te ajută să privești lumea Altfel.

Fie că lucrezi în Marketing, PR, Social Media, n-ai cum să nu devii conștient că există o hegemonie a vizualului în cultura prezentă, o dominație a spectacolului asupra activității verbale a unui discurs. De acolo, rețeta, dacă-i putem spune așa, este deschiderea de a te conecta la realități incomode, la schimbări, la studiu constant.

SB: Cum arata cadrele vietii pe care o vedeti? Sunt fotogenice?

CR: Primul cadru de care-mi aduc aminte e cu mine desculţă, în fața mării. Ştiu că m-am oprit la marginea ei, ţinând capul uşor plecat şi zgâriind în nisipul umed, cu vârful piciorului, felurite figuri. La vârsta aceea credeam că lumea fiecărui om are culoarea ochilor prin care privește. Și că marea e albastră doar pentru mine și sora mea.

Acum, sunt mai mereu colorate accentuat, cu zoom mare pe chipurile oamenilor, pierdute între apusuri și răsărituri, la înălțimi de unde zilele mai puțin bune par mici și neînsemnate. Au orașe purtate pe tocuri, ferestre mari, melancolii agățate cu sutele, anotimpuri care vin de-a valma, texturi și linii, au curaj, au revolte. Au povestea mea. Iar ea este una frumoasă, dincolo de fotogenică.

Citiți tot interviul pe blog.academiadefotografie.ro

Leave A Reply

Navigate