Poate voi nu mai credeți în oameni și-n poveștile lor. Înțeleg de ce. De multe ori, din minutul în care ies pe ușă până în cel în care, spre seară, pașii mei trec din nou pragul locului pe care-l numesc acasă de ceva vreme, simt că am trăit o săptămână într-o singură zi. Tot de atâtea ori sunt prea aproape să îmi pierd încrederea în ceea ce înseamnă “bunele intenții”,  atunci când cei cu care interacționez par a se înhăma într-un fel de competiție stupidă pentru un loc I în dezamăgiri.  Cu toate astea, nu o fac. Pentru că aleg să mă agăț cu încăpățânare de cele mai banale gesturi, de cele mai simple priviri, de cele mai neînsemnate cuvinte. Pentru că, de fiecare dată când obosesc să mai cred,  îmi aduc aminte de oamenii-cheie. De cei care, într-un moment sau altul, m-au ajutat să devin persoana pe care o…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 11

Conectați mai mereu la rețelele sociale, cu telefoane ce ajung adevărate prelungiri ale degetelor noastre, cu privirea prinsă mereu în ecrane, indiferent că ne deplasăm sau rămânem în spatele unor geamuri, renunțăm să mai privim locurile și oamenii de lângă noi. Obsedați mai degrabă de imaginea virtuală, de avatarul care ne relatează o versiune îmbunătățită a poveștii noastre unor necunoscuți digitali, pierdem de multe ori relații importante care se dezvoltă în realitatea imediată. Ne ascundem printre fraze tastate grăbit, ne hrănim auzul cu zgomote, ne desfășurăm frustrările în așteptări, ne distanțăm tot mai mult de spațiul în care învățăm să trăim în surdină. Ne construim propria imagine despe sine, pe care, în mod rațional și programat, o vindem cât mai aproape de ceea ce am vrea să fim, nu de ceea ce suntem cu adevărat. Așa ajungem să fim împachetați în discursuri. Să construim percepții.  Să ne pierdem capacitatea de a privi locul în care trăim, de a-i…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 0

În primele secunde din 2012 îmi anunțam prietenii că anul meu va începe, neoficial, din vară. Un pahar grosolan din sticlă colorată era ridicat în onoarea acestei amânări stupide, dar necesare. Printre pauzele de artificii, mă apucasem să număr trăirile programate conștiincios. Sub priviri neîncrezătoare, agățam pe file de calendar închipuite un program încărcat, pe care notasem fiecare moment ce-l doream încheiat. Mă plimbam de la o secundă la alta cu siguranța nebună că planul meu va rămâne în picioare, indiferent de ce, indiferent de cine. În secundele acelea mi-am amânat, conștient, totul. La două luni distanță, fiecare zi a ajuns să fie o bifă, să semene cu o așteptare constantă ca ceva să se încheie. Fie că e vorba de cele opt examene prin care am trecut recent, de plecările ce urmează să vină, de proiectele la care lucrez. Mă gândeam în seara asta la cât de ușor ajungem să judecăm…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 7

Nu vreau să experimentez indiferenţa. Nici măcar nu am convingerea că viaţa îmi este trasată de la bun început, fiecare amănunt fiind hotărât, cu precizie, dinainte. Nu-mi consider eforturile inutile, nici nu golesc de sens toate micile bucurii ale vieţii. Nu renunţ, nu egalizez, nu mă rătăcesc. Cu toate astea, reuşesc cumva să cad într-un soi de automatism care mă înspăimântă. Şi am zile în care picioarele mele merg, dar gândurile sunt prea departe să le urmeze. Aşa că: – alerg spre lift, cu cheile într-o mână şi cerceii în cealaltă. Apăs pe 9 şi aştept. Între timp, îmi fixez căştile şi privirea pe o margine a oglinzii. Mă enervează butonul acela care, deşi înroşit, nu face liftul să pornească. Realizez, după 5 minute în care încerc tehnici de urnire forţată a maşinăriei, că sunt la etajul 9. Scopul era să ajung la parter. Zâmbesc cu tristeţe şi apăs cu ciudă…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 4