Înainte de tăcere
Îl vedeam mereu venind din stânga, de-a lungul şoselei, speriat de cele mai multe ori că a ajuns prea târziu. Simţea deodată o bucurie năvalnică văzând că se înşelase, că eram acolo, aproape de el, în rochia mea cu dungi albastre pe care îi plăcea să o atingă cu vârful degetelor atunci când mă lua de mână şi mă conducea către staţia de autobuz. Era un copil care părea că duce o viaţă uşoară, leneşă, care era în acelaşi timp şi joc, şi odihnă. Am crezut asta până în momentul în care l-am găsit într-o dimineaţă dormind într-o cutie de carton. Atunci i-am aflat povestea. Astăzi mi-am adus aminte de fotografia de mai sus. Copilul mi-a adus aminte de o carte. În carte, am găsit îndoit colţul unei file care aşterne cu gravitate gânduri ce rămân frumoase pete de cerneală. Şi atât. “Eram într-o cafenea din Retiro, când te-ai apropiat…